Ea și El Ultimul romantic

Ce va fi?

Ce va fi? Cred că a devenit întrebarea cea mai utilizată și mai secată de răspunsuri în zilele de față. Poanta e că nu prea își mai are răspuns. Nu se poate întrevedea un orizont cert. Bun, eu unul n-am fost niciodată un virulent susținător al certitudinilor, crezând mereu că totul pe lume stă sub semnul unei relativități majore, dar e straniu să vezi că siguranța a devenit concept, că libertatea, cea efectivă, este zdruncinată de himere. Și nu peisajul sumbru este de fapt cea mai mare lovitură, ci faptul că o astfel de palmă, de doar câteva luni, poate pune la pământ mii de ani de istorie, de viață, de continuitate și de rutină a unei planete care da, avea nevoie de respirație, dar nu neapărat de-un tub întreg de oxigen, la ofertă specială, cu extra-reduceri.

Eu unul văd de multă vreme lumea ca pe-un inerent noian de contradicții. Iar de-acum vor fi și mai multe, și goana după supraviețuire, nevoia de-a înțelege ceva și de-a putea privi la un viitor cu ceva realități, vor lăsa multe victime-n calea lor, pe care nimeni nu le va plânge ulterior, pentru că vor intra la cantitate neglijabilă, virusul ucigaș fiind cea mai mare și mai importantă problemă a lumii actuale. E ca-ntr-un film cu James Bond, în care adevărata acțiune apare abia la finalul filmului, deși ai avut-o sub ochii tăi permanent!

În fine, ce va fi e greu de intuit. În schimb, ce-aș vrea eu să fie, ar fi mai simplu de notat. Că-s poate doar fabulații, ori întrevederi cu un soi de optimism incurabil e altceva, dar romantismul acesta al realității mele ar salva mulți de la pieirea într-o îngrijorătoare și falsă percepție a adevărului. Aș vrea să fie cumpătare și să ne ajutăm între noi. Aș vrea să fie mai multă comunicare și o ordine mai clară vis-a-vis de reguli și de responsabilități ale fiecăruia. Aș vrea să fie pusă munca fiecăruia în balanță. Aș vrea dreptate, deși știu că încă de la închipuita și mult prea frumoasa poveste a facerii lumii, n-a fost dreptate…

Aș vrea ca multele și grelele lentori ale oamenilor să se tranforme în viteze. Aș vrea ca rutina fiecăruia să fie cu folos. Aș vrea să iubim mai mult și cu mai mult înțeles. Nu doar demonstrativ și cu anumite beneficii, ci așa, pentru ce înseamnă fiecare și pentru ce poate face. Aș vrea ca oamenii să înțeleagă ceva din palma asta virulentă, să se strângă de pe jos și să se recompună, ca într-un puzzle. Nu unul floral, nici unul de reclamă, pentru că eu știu, oamenii sunt hiene, sunt trădători, sunt milogi la porțile îndurării, dar măcar unul onest, fără minciuni, în care adevărul, deși dureros, să fie apa pentru a vindeca, să fie mai ceva ca un vaccin. A, da, aș vrea să fim, fiecare dintre noi, vaccinați cu bun simț, cu dorință de-a munci, cu putere, cu viteză. Viața nu are timp de-a sta pe modul avion. Nu, ea e pe fugă, cu sau fără virus. În fond, o moarte inevitabilă tot vine la un moment dat!

Aș vrea ca și eu să fiu altfel, dar asta nu se poate. Niciodată n-ai să mă vezi plin de dobitocia de-a crede cu ardoare un fals și vinovat mod de-a privi și-a trăi. Eu sunt pe repede înainte și-aș vrea mai multe ore eventual, pe lângă cele 24. Aș vrea că lumea să-nțeleagă că trebuie să stea la coadă. Aș vrea echilibru, rațiune, înțelegere și toleranță. Numai că, ce să vezi, știu că toate astea-s așa, în mintea mea și că nu prea se vor înfăptui, indiferent de câți viruși vor mai exista. Ce va fi este doar, în cele din urmă, o plăsmuire a felului în care vrem să trăim și să mergem, cu tot felul de intermitențe hilare, mai departe. Ce va fi, va fi!

Foto – Ana Maria Halalai