De când am dat și eu în damblaua Facebook-ului, dobândiții mei prieteni virtuali fac mereu referire la faptul că, în fotografii, click-ul aparatului mă surprinde mereu zâmbind. Marea majoritate a comentariilor, îndeosebi cele de la postările matinale, cam la asta se referă. Dacă nu m-aș fi auto-vaccinat de paranoia încă din prima zi de televiziune, probabil că aș fi crezut până și în caracterul miraculos al zâmbetului meu, judecând după replicile de genul “ Zâmbetul dumneavoastră ne înseninează ziua”. Dar, repet, m-am autoeducat să nu mă îmbăt cu cuvinte: oamenii sunt drăguți, le mulțumesc si …continui să le adresez câte un zâmbet, în fiecare zi. Cu sau fără caracter miraculos.
Acu’, dacă mă întrebați, eu chiar cred în puterea magică a zâmbetelor noastre. Mi s-a întâmplat în nenumărate rânduri să fiu “căzută” , să aterizez, din varii motive, din al nouălea cer direct sub nivelul mărilor, și să mă agăț, în căderea-mi liberă, de câte un zâmbet, adresat mie la momentul oportun, de persoana potrivită. Zâmbetul cu pricina se rotunjea, aidoma unui colac de salvare și reușea să-mi curme căderea în gol. Sau măcar să mi-o îndulcească.
Din aceste experiențe personale, am învățat un lucru : dacă poți ajuta, chiar și numai cu un zâmbet, atunci fă-o! Sunt momente în care, un cuvânt cald, o bătaie pe umăr, o privire încurajatoare sau un zâmbet senin, ne pot asigura că nu suntem singuri, că alături de noi se află, în permanență , cineva, gata să ne ofere umărul: pentru a plânge pe el, sau pentru a împinge, alături de noi, de bolovanul lui Sisif, pe care uneori viața ni-l așează și nouă în cârcă.
Îi ignor pe cei care-mi suspectează zâmbetul că ar fi teatral. Există, da, acel gen de oameni care, orice lucru bun ai face, găsesc nodul din papura lui. “ Ești la televizor, zâmbetul tău e o deformație profesională!” – insistă ei. Cei care mă cunosc însă, știu foarte bine că zâmbetul meu face parte din mine. Mult înainte de a face eu parte din micul ecran. De fapt, zâmbetul meu sunt chiar eu însămi, construită…. în jurul unui zâmbet! Mărturie sunt chiar și primele mele riduri, care nu provin de la vârstă, ci de la repetata stare de zâmbet. Dacă oamenii ar avea și ei un logo, al meu cu siguranță va fi un zâmbet larg, legat direct de suflet.
Rece mă lasă și cei care, cu aceeași răutate, îmi traduc zâmbetul ca fiind mărturia unei vieți de huzur, lipsită de griji. Nu-mi voi cheltui niciodată energiile, încercând să le demonstrez că viața mea ascunde aceleași hurducături ca și ale lor. Că furtunile sale nu m-au ocolit nici pe mine, că lacrimi destule am furnizat șoarecilor din preajma mea, dar că, spre deosebire de alții, eu am ales o altă strategie: să-i protejez cu orice preț pe cei din jur, care nu poarta vina corăbiilor mele scufundate. De cele mai multe ori mi-am transformat suferințele în taine adânci, ascunzându-le îndărătul unui zambet larg – singurul pe care am considerat că îl merită cei ce mă prețuiesc.
Voi încheia acest “editorial despre nimic” îndemnându-vă să zâmbiți. Să zâmbiți adânc, frecvent și din toată inima. Să vă fie drag de voi, când vă priviți în oglindă. Să-i bucurați pe cei din jur cu zâmbetul vostru și să-i ajutați să-și depășească, privindu-vă zâmbetul, clipele de cumpănă.
Zâmbiți, dragii mei, viața e frumoasă!
Comentează