Copii și tineri

Miruna se regăsește pe sine, prin credință

 

La un moment dat, în viață, simți că ai nevoie de liniște. Simți că în jurul tău a fost atât de mult haos, încât singura vindecare la care poți recurge este distanțarea de tot ceea ce se întâmplă, de oameni, de provocările zilnice, stres, probleme, scenarii inutile pe care ni le facem involuntar sau chiar…de propria persoană. Simți că vei să te regăsești, să o iei cumva de la capăt. Însă, vei porni la noul drum cu un bagaj de experiențe pe care vei fi pregătit să le tratezi ca pe niște lecții. Spun toate acestea, pentru că am șansa să experimentez acest sentiment. Generația din ziua de azi se confruntă cu un fel de oboseală care nu se poate trata prin somn. 

Să nu credeți că adolescenții nu au probleme. Avem și noi, tipul nostru de probleme, care de cele mai multe ori se justifică prin suferință. Cauzată de prieteni, familie, iubire, visuri… sau de faptul că ajungem să funcționăm pe baza unor așteptări care nu au destule șanse pentru a se realiza. Și de multe ori, ne este teamă să vorbim, pentru că este posibil să fim judecați, arătați cu degetul, ignorați sau marginalizați. 

Ca viitoare jurnalistă, scriitoare și membră a unei lumi care se degradează, îmi asum să ofer adevăruri cititorilor și să-mi deschid sufletul în fața lor, atât cât consider că ar putea învăța de la o persoană care încă e în formare.  

Deși am doar 18 ani, înțeleg dorința sentimentului de liniște. Tocmai pentru că și eu eram în căutarea lui. Deși experiențele mele sunt limitate, au fost de-ajuns pentru a-mi deschide ochii încât să pot observa că nu toți oamenii au intenții bune fără a fi împinși de la spate de interese, că nu toate amintirile merită povestite, că nu toate lacrimile merită să primească glas pentru a fi înțelese, că nu toate acțiunile decurg conform scenariului, că nu toate vorbele bune sunt rostite cu intenție, că nicio oglindă nu poate arăta mai mult decât o înfățișare care, de cele mai multe ori, nu reflectă ceea ce ne chinuim să ascundem. 

Nu vreau să rătăcesc nicio secundă în plus prin adevărul crud al acestei lumi, ci prefer să-mi găsesc liniștea în propria mea poveste, pentru a nu fi doborâtă în viitor de haosul inevitabil. Așadar, am ales să-mi caut în adâncul sufletului, să scormonesc bine bine, și să scot la iveală puterea de a îndrăzni să trăiesc viața care mi-a fost dată fără să o cer. Am ales să mă las purtată de sforile pe care Dumnezeu mi le-a prins de mâini și de picioare, manevrându-le cu blândețe pe drumul creat pentru mine. Am ales să înlătur toate obstacolele care s-au așezat în cei 18 ani, pe scara către Dumnezeu, găsindu-mi liniștea prin simplul gând că, de fapt, chiar nu sunt singură și niciodată nu am fost. 

Acest gând s-ar fi făcut sesizabil mult mai greu dacă nu aș fi participat, acum câteva zile, la Întâlnirea Internațională a Tineretului Ortodox, care s-a desfășurat la Timișoara. Am ajuns pentru prima dată în acest oraș impresionant prin istoria, simplitatea și frumusețea lui. Cele 4 zile în care am participat la ITO vor avea mereu un loc special în inima mea, datorită amintirilor, a lucrurilor pe care le-am făcut, a locurilor pe care le-am vizitat, dar mai ales… a faptului că m-au făcut să-mi întăresc dorința de a nu face un pas spre viitor fără credință, dar și a oamenilor pe care i-am cunoscut. Într-o lume unde nenorocirile primează, am avut ocazia să întâlnesc suflete bune. Tineri, adolescenți care în spatele glumelor, râsetelor, plăcerii de a se distra, ascund suferințe și motive pentru care participă la slujbe, se roagă și cer ajutor Divinității. Am avut de respectat un program bine organizat de cei ce au inițiat această întâlnire, și astfel, am participat la slujbe, printre care se numără slujba de Priveghere, care a durat până târziu în noapte. În momentele în care ridicam privirea din pământ, concentrându-mă la rugăciunile pe care le spuneam în gând, observam, lângă mine, oameni în toată firea și adolescenți, așa ca mine, care își ștergeau cu dosul palmei, lacrimile înnodate în bărbie. Eram sute de participanți și zeci de voluntari care, îngenunchiați, ne rugam. Bunica mi-a spus cândva că atunci când are loc o rugăciune în grup, devine mai puternică. Și nu mă îndoiesc nicio secundă de aceste vorbe.

Am avut oportunitatea de a privi o altă față a tineretului. Iar prin asta mă refer la faptul că nu s-a recunoscut nicio urmă de obrăznicie, comportamentul tuturor fiind discret și curios de rar în rândul specimenelor din ziua de azi, ce au impresia că viața este trăită cu adevărat doar prin consumul unor substanțe nedemne de acest articol. 

Sunt foarte recunoscătoare că am avut șansa să trec prin toate acele emoții, să fac parte din sutele de oameni care s-au apropiat de Dumnezeu, că am cunoscut oameni minunați. Că mi-am găsit liniștea.

De fapt, prin acest articol, am vrut să demonstrez că, poate pentru unii dintre noi, Dumnezeu și credința ar putea fi salvarea. Cu toată sinceritatea de care sunt capabilă, vă scriu că, după aceste 4 zile, mă simt împăcată cu mine însămi, mă simt curată, liniștită și pregătită să aflu ce a orânduit Dumnezeu pentru mine, continuându-mi aventura acestei vieți având în suflet promisiunea că data viitoare când mă voi simți copleșită, voi trage aer adânc în piept și-mi voi aminti că nu sunt singură.  

La una dintre conferințele organizate în decursul celor 4 zile, unul dintre preoții ce au participat la ITO, a spus: “Sunteți cea mai frumoasă cunună pe care a putut să o împletească Dumnezeu. Fiți binecuvântați!” 

Cu siguranță nu s-a referit doar la cei prezenți în sală, ci la fiecare dintre noi, împreună reprezentând cea mai sinceră creație. 

Nu încerc să spun că rugăciunea și credința sunt singurele moduri prin care se poate obține liniște psihică și sufletească. Însă, pentru mine, acestea au funcționat. Pe acestă lume, sunt foarte mulți oameni care se aseamănă între ei. Sper ca toate aceste cuvinte scrise aici să poată ajunge la măcar o persoană al cărui suflet și salvare se aseamănă cu ale mele.

Publicitate