Uneori e bine să pui punct!

Poate cel mai greu e să spui STOP. De la vicii la oameni, de la treceri la dezamăgiri, toate au o greutate interminabilă. Și-ți spui, la persoana întâi, ca un tâmp – uite-i cum mă aleargă. Ei, străinii. M-ar sfâșia, mi-ar lua și ultima însemnătate, știind că doar așa pot secătui un spirit îndrăzneț. Nici entuziast, deloc idealist, poate nici măcar principial. Ci doar cu un rucsac întreg de curaj în a spune și a simți. Fluierând, i-aș întreba dacă goana după o corectitudine închipuită nu-i amărăște.

Mi-ar răspunde că de bun simț este sa fim invariabili, clari si limpezi. Dar oare performanța nu se naște din slăbiciune ? Din puterea de a recunoaște că nu știi, că vrei să știi, că visul e mai puternic decât propria putere, și că ea, cea de pe urmă, te duce către culmi prin ambiție. Da, mă aleargă fără ambiții. Lumea-i fără de ambiții.

S-au evaporat ca într-un Alzheimer voit, hoinărind în aceeași tristă și previzibilă joacă de-a adevărul, în care purul e viciu, iar viciul nu e nici pe departe unul ce macină, ci mai degrabă unul sec, uitat, far’ de satisfacții. Ritmic, ne aleargă și alergarea noastră. Și uităm startul!

Nu m-am îndoit de mult! Slăbiciunea mă sugrumă, dar uite că așa cum e ea, dezamăgitoare, ca o umbră în josul patului, părând o piatră mare și albă, are umanitate. Dă contur, înalță, alungă fricile și desenează omul din nou, cu bune și rele, cu note și tristeți, corijenți la anumite capitole, premianți în altele, dar toți, și nu are rost să primesc contraziceri, toți, pică examenul în fața slăbiciunilor.

Nu că n-aș fi avut de ce să mă îndoiesc, dar m-am tot întrebat dacă sunt cel mai potrivit să o fac, schițând cu litera scrijelită în etern, cu asumare, o lume în care nu avem eroi, ci doar povești. Eu, un antistar, slujitor al vorbei, îndoielnic în anumite circumstanțe și mai nou, potrivit atotputernicelor minți luminate, cu o stimă de sine mult prea dezvoltată.

Și cred că da, nu-s modest și mai cred că merită sa-aduc lumina printre noi, printre ei, printre maratoniștii morților prelungite, veșnici si iluștri necunoscuți, ce vor fi aruncați la coșul cu uitare, pe un pliant de absolvire și pe niște liste, la capitolul de îndrumări și elane frânte. Arătând lumina !

Dar vezi tu, se face ca să-mi strivesc lumina în favoarea unei nedreptăți. Și atunci când mi se pare că-s înfrânt, că pic, că picăm, reconstitui toate fericirile, toată puterea ce m-a adus aici, cu întreaga-mi luptă pentru supraviețuire, pentru evoluție. Cu toate cărțile citite, cu întreaga cultură generală, cu toate trăirile, cu tot spiritul, cu frumusețea ajustată, cu ei, cu zâmbetele lor, cu povețele lor, cu tot.

Cele mai prețioase momente sunt cele trăite, fără cenzuri și scuze. Sunt tocmai acelea în care te iei la trântă cu prejudecata, cu dezamăgirea și eliberezi cutremurul din tine! Dar mă gândesc la gând. Cum se pitește el în eternități și cum face și descoase, pecetluind fanteziile, de se fixează tocmai acolo unde iți vine să-l anihilezi.

Și ne jucăm cu noi. Ne tragem de sfoară până la final. Și chiar înainte de a se rupe, ne retragem discret, uitându-ne în jur, pentru a găsi vinovații rupturii noastre !

Visăm la toate. Ne visăm visători și, nu doar demonstrativ, am visa la visele altora. Până ne dăm seama că visul e o eterna iluzie, și că realitatea e un vis mai mare al fiecăruia . Un joc de pici, cu zaruri aruncate alandala, cu îmbrățișări și plecări, cu mutări și schimbări, în care ne-amăgim și ne lăsăm striviți, fără fairplay, fără analiza coerenta, fără nimic, nici măcar cu răbdare.

Răbdarea e un viciu necesar, pe care, deși sunt o enciclopedie deschisă a viciilor existente în lume, nu-l posed. Ba mai mult, am și o intoleranță în ce-l privește. Nu ne-mpăcăm și basta. Pentru că ne plictisim rapid unul de altul și pentru că atât ea, cât și eu, venim cu avânt puternic.

Asta pentru că în general ne plictisim de noi, de cel de lângă noi, de lumea toată, de ne apucă o definitivă nostalgie, care se extinde, în complicitate cu lehamitea, încât irevocabilul divorț dintre părți devine o sărbătoare cu final fericit.

Ei bine, scrisul m-a eliberat într-un final. Râde-mi în față, tu vorba mea! Întoarce-te împotriva și fă ce știi mai bine! Știu doar atât, că orice-ar fi, în orice manieră, pe toate le răsplătește memoria lumii. Și fiecare ne asigurăm numele acolo. Nu pe tăblițe de uși, în răbdări și convenționalism, plăci de marmura, hârtii, calcule, treceri obligatorii la cuprins ori la note de subsol. În față, strălucind… Pe buzele altora ! PUNCT. ȘI DE LA CAPĂT!