Îi spuneam ieri, lui Cristi Brancu, într-un interviu pentru emisiunea lui iscoditoare, că încremenirea mea intr-un context care nu mai rimeaza deloc cu viața mea de până acum, are totuși și un incontestabil avantaj : îmi oferă un răgaz nemaiavut demult, de a “relaxa” ritmul , de a mă opri din drumul nebunesc către “nicăieri” pentru a mai privi in interiorul meu sau chiar spre împrejurul care de multe ori “ne scapă printre degete”… Nu a fost o simplă declarație, dată unui jurnalist pe care îl prețuiesc foarte mult. De regulă, majoritatea persoanelor publice, când oferă interviuri, își cântăresc bine cuvintele, încercând să spună fie ceea ce știu că așteaptă poporul de la ei, fie ceea ce știu că le aduce rating, fie ceea ce îi face să pară, dacă nu inteligenți, măcar “inspirați”.
Cuvintele mele îmbrăcau însă o realitate la care chiar zăbovisem cu gândul, în aceste câteva zile “ghipsate”.
Astăzi de dimineață, bunăoară, încotoșmănată ca pentru cele câteva puține grade anunțate de meteorologi, am respirat, static, aerul curat al liniștitei mele zone. Și, ceea ce de obicei nu fac din cauza prea puținului răgaz care mi se îngăduie, am analizat peisajul din jur. Ok, recunosc, am început cu eleganta mea cizmă cu toc ; a trebuit să trăiesc o viață, ca să aflu că pacienții “cuminți”, adică cei care nu s-au accidentat chiar dramatic – primesc de la nenea doctorul “cizmă de gips CU TOC!” , ceea ce le ușurează nesperat deplasarea în spațiu ( ați remarcat : n-am spus “mers”, ci “depasare în spațiu” , căci numai mers nu poate fi numită coregrafia pe care o presupune fiecare metru de locuință cucerit!😂😂) . Așadar, dupa ce mi-am privit cu o oarecare ură gipsul, mi-am ridicat privirea, aruncand-o peste aleea din fața casei, către “fratele mai mare” al acesteia – blocul de peste drum. Nu-l privesc din cale-afară de des. Urăsc blocurile de pe vremea copilăriei mele, atât datorită unor amintiri nu tocmai prietenoase, cât mai ales datorită “spiritului bălțat” în care se prezintă fațadele lor , spirit pe care nici măcar anvelopările standard, făcute de primării, nu au reușit să-l suprime. Tocmai de aceea, “călătoria” vizuală pe care am făcut-o astăzi dimineață ( și, pe fugă, și în seara de ieri) mi-a adus în suflet fărâme de tristețe pe care nu întotdeauna am reușit să mi le explic.
M-am întristat văzând nenumărații pescăruși, care dau roată blocului, odihnind in avanposturile fixate intr-un anume punct de pe acoperiș. Dacă închizi ochii, sunetele lor stridente te transportă undeva, pe o faleză îndepărtată, alintată de valurile unei mări in care pare că mâna lui Gulliver a răsturnat un tub cu pastile uriașe de Calciu efervescent…
Dacă deschid ochii, spuma mării dispare și in locul ei deslușesc profilul “semn de întrebare” al unei bunicuțe care-și împarte pâinea fiecărei dimineți cu zburătoarele aflate “departe de țara lor”. Da, subconștientul meu îi alătură pe pescărușii accidental ajunși în universul de beton a Capitalei, românilor fără aripi, risipiți prin lume, prin locuri care nu au nimic în comun cu sufletele lor…
M-am întristat apoi “scanând” balcoanele vecinilor mei de peste gard. Mă refer la “gardul” imaginar al unei străzi ce poartă numele unui necunoscut aviator, jertfit pentru țara sa. De ce m-am întristat? N-ați remarcat, la rându-vă, oare, niciodată “înghesuiala” de pe balcoanele anilor ‘70, ‘80 ? Acea aglomerație de dulapuri, biciclete în poziție de “drepți!”, stive de borcane cu zacuscă, saci cu cartofi, scânduri rămase de la lucrări de amenajare, găleți cu resturi de “lavabilă” , tradiționalul butoi cu varză, schiuri și sănii, cutii goale păstrate “pentru orice eventualitate”, baloți cu haine “de trimis la țară”, cărucioare pentru copii trecute în rezervă și așteptându-i pe încă nenăscuții frați mai mici, toate la un loc conturând imaginea unui vapor care se scufundă și deasupra căruia flutură, în chip de pânze, rufele puse la uscat de gospodinele-matelot. Și poate că nu m-ar fi întristat atât de tare balcoanele atât de cunoscute mie din propria copilărie, dacă în toate călătoriile ultimilor ani nu aș fi admirat cu atâta invidie balcoanele uniforme și atât de îngrijite ale blocurilor lumii, în care proprietarii își exersau relaxați veleitățile de grădinari, admirându-și dimineața, “la o cafea” savurata pe balcon, jardinierele pline de culoare…
Și am continuat să mă întristez, gândindu-mă la contrastul imens între scopul inițial al “balconului” și destinația finală a acestuia, cea la care ne-au împins vremurile. Motivul pentru care pe lume au apărut balcoanele nu este nicidecum legat de celebra Scenă a balconului din opera shakespeare-iană Romeo și Julieta”. Nu, nu pentru serenade sub clar de lună au dobândit blocurile balcoane, ci pentru a adapta, cât de cât, la Prezent, tradiția locuitului “la curte” . Ai fost surghiunit la bloc, în uriașe cutii de beton? E clar : ți-ai pierdut dreptul la curte. E-adevărat, ai scăpat , “la pachet” și de calvarul WC-ului din fundul acesteia, dar și de șansa de a respira aer curat, stand cu picioarele înfipte în “pământul tău”. Ți-a fost alocată în schimb “o bucățică de curte”, intitulată “balcon”, ca să-ți astâmpere dorința de a respira aerul “curat” al dimineții, de a număra stelele căzătoare, după asfințit. Cu timpul, insuficiența spațiului locativ și obsesia majorității de a colecta vechituri – “că …dacă o să am candva nevoie?!?” – au dus la “închiderea” balcoanelor ( la început, fiecare în legea lui, în funcție de gusturi sau posibilități financiare) . Din “frumușele” sau măcar “acceptabile”, cum fuseseră la darea lor în folosință , fațadele blocurilor au devenit un adevarat “bâlci”, cu greu cosmetizat , mai nou, de operațiunile de anvelopare.
….stau într-un picior și-mi privesc vecinii, le privesc balcoanele și le observ acțiunile, repetate la nesfârșit, după un algoritm pe care cele 4 săptămâni de gips îl vor învăța pe dinafară : rearanjările depozitului de pe balcon, scuturarea cârpelor de praf, schimbarea sistematică a rufelor atârnate la uscat, pufăitul nocivelor țigări, hrănitul porumbeilor și al rătăciților pescăruși, privitul cu binoclul catre diverse obiective de interes ( știu bine ce spun!)
Oftez și îmi mut privirea către ceasul uriaș din sufragerie, care se ghicește prin perdea. Aoleu! E ora pentru ședința mea online! FUG!
…bucurați-vă, așadar, de orice răgaz, cât de mic, pe care vi-l oferă viața, pentru a observa și analiza acele detalii care, în goana nebună a timpului, trec pe lângă noi neobservate. Și nu că ar conta, dar fac și ele parte din viața noastră, nu?…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : DETRICAL
Comentează