Bombănelile Marinei Editoriale

Tristețea dindărătul “salvatoarelor” măști…

 

Da, masca mă apără de viruși, mă face “legală”, îmi economisește rujul de buze, pudra și fondul de ten, dar poartă în ea și o umbră : scoate în evidență tristețea cu care s-a îmbibat lumea din viața mea. Pășesc pe aceleași străzi dintotdeauna și privesc măștile care îmi trec prin stânga și prin dreapta… Pe cele care mă depășesc le iubesc, parcă, mai mult : ele mă scutesc de a vedea chipul stăpânilor. Le văd doar spinările și mă încăpățanez să cred că… poate a trecut pe lângă mine un chip vesel, un om fericit. Celelalte măști însă, care vin spre mine, nu mă pot păcăli : îmi dezvăluie ochii triști ce completează jumătatea de chip acoperită cu măști bleu, măști negre, măști colorate – naiba știe care din ele ne mai apără cu adevărat….Ochii de deasupra măștilor mă frapează mai mult decât măștile în sine. Căci ochii, nu-i așa, sunt oglinda sufletului. Iar sufletul oglindit în privirile trecătorilor este din ce în ce mai trist. Cocoșați de povara măștilor, oamenii înaintează cu greu printr-o viață ce le-a fost confiscată. Care nu mai este a lor. Cu totii încearcă să păstreze aparențele normalității : continuă să-și umple frigiderele, să-și drămuiască banii pentru cheltuieli ce nici ele nu mai sunt aceleași, să-și configureze vacanțe chinuite de frâne, să-și crească copiii cum pot mai bine, pregătindu-i pentru o lume ce nici ei nu mai știu cum va arăta.…         Măștile trec pe lânga mine, în susul și în josul străzilor, fericite că încă mai umblă și nu sunt legate de aparate prin acele autostrăzi de plastic prin care rulează, cu viteză, oxigenul salvator. Sunt măști fericite că au gust și miros, deși nimic nu mai are acelasi gust și aceleași miresme din trecut. Sunt măști fericite că au dobandit, în telefon, QR-ul salvator, care le permite accesul spre puținul care le mai este îngăduit…

Ochii însă nu mint. Sunt numai ochi triști în juru-mi ; ochi a căror pupilă ascunde lacrimi antrenate să ia startul în orice moment. Sunt ochi în care nu se mai regăsesc luminițele de odinioară, cum nu se mai regăsesc ele nici la capetele tunelurilor prin care mărșăluim, încolonați de reguli tembele,  facute de aceiași oameni care au slobozit din laboratoare virusurile letale.. Sunt ochi care , in loc să admire frumusețea naturii și a vieții, se ciocnesc ceas de ceas de  știrile bezmetice, slobozite non-stop din televizoare, știri mirosind a sfârșitul lumii și încheiere de socoteli cu Trecutul. 

…Sunt triste privirile care ne amprentează chipurile mascate. Și nu le mai îndreptăm spre semeni, decât pentru a ne feri de ei, de respirația lor, de apropierea ce încalcă normele admise. In rest, privirile ne sfredelesc caldarâmul..Privim cu toții în jos, spre țărâna la care, mai devreme sau mai târziu, ne va condamna fie virusul ucigaș fie, mai degrabă, panica pe care ne-o sădeste în suflet fiecare zi petrecută sub pandemie…

 

Rubrica oferita de FARMACIILE CATENA : O DACIA PENTRU INIMA TA