De curând, am văzut noul film al lui Cristi Puiu, Sieranevada. Nu mă voi lansa aici în evaluarea estetică a acestei producții. Vreau doar să subliniez un aspect bine surprins în film: cel al stării de confuzie religioasă prezentă într-o familie lărgită (adesea, și într-o familie restrânsă) din România contemporană; pur și simplu, atunci când se reunesc pentru câte un parastas (cum e cazul în film), ori pentru un botez, o nuntă, o înmormântare, oamenii nu mai rezonează unii cu alții, nu ajung la un numitor comun al valorilor, al crezurilor, al atitudinilor, în ce privește partea religioasă a evenimentului care i-a adus împreună. Nici nu mai vorbim despre sărbătorile religioase – Crăciunul și Paștele – care-i reunesc de două ori pe an; atunci, semnificația lor ce trimite la transcendență, la celebrarea a ceva divin, e aproape obnubilată, neglijată sau pierdută printre cozonaci, sarmale, piftie, ouă vopsite, brazi, moși și iepurași, porc și miel.
Dacă, în astfel de conjuncturi, membrii familiei se hazardează în discuții pe teme de credință, fie devin încordați și conflictuali, fie poartă un dialog al surzilor, fie eșuează în glume-blasfemii și frustrări mai mult sau mai puțin manifeste. Esența credinței autentice, care te face să-i dorești celuilalt binele suprem, de care te bucuri și tu, nu transpare ori nu există. În film, se întâmplă chiar ca un personaj feminin evlavios, fiica defunctului, să poarte o discuție în contradictoriu cu un alt personaj feminin, tipul „babei comuniste” atee, și să plângă pe tot parcursul controversei, în bucătărie, în prezența altor membri ai familiei. Bocetul mi s-a părut exagerat, neverosimil, însă genul de controversă declanșat pe fondul a două atitudini opuse, credință/ateism, este des întâlnit la români azi, după decenii de la schimbarea regimului și au apărut varii reorientări religioase ale celor trei generații prezente: bunici, părinți, copii.
Ceea ce pare să agraveze controversele – iar asta se constată limpede și în film – este că presupușii evlavioși din familii, de dragul cărora se mai acceptă și se propagă formal tradițiile specifice evenimentelor, nu sunt chiar așa de evlavioși; până la venirea preotului și după plecarea lui, bârfesc la o cafea și chiar la o țigară, înjură și devin ostili față de cei care gândesc altfel. Cu alte cuvinte, nici urmă de blândețe și iubire de aproapele. Dar aproapele primește cu siguranță, mai ales dacă e vecin de palier, o farfurie cu colivă, un colac, un măr acolo, creștinește. Impresia asta de a poza în ființă evlavioasă – de obicei, în cazul femininelor din familii – lasă spectatorului un gust sălciu, mai ales când ea are un corespondent în viața de dincolo de ecran. Atunci poți înțelege motivul pentru care ceilalți nu prea iau în serios credința afișată în ritualuri și atât. Dezamăgirea se adâncește prin prestația preotului ce lasă să se înțeleagă că nu prea cunoaște Cartea sfântă și nu știe ce presupune revenirea lui Isus Cristos.
Unul dintre ritualurile aiuritoare, prezente în film, la care asistă și participă toți, de voie – de nevoie, e acela în care defunctul este mai întâi reprezentat prin așezarea pe un pat a hainelor sale, în costumație completă, ca și cum el însuși s-ar odihni acolo. Apoi este „resuscitat” și adus la masă în persoana unui nepot slăbuț, naiv-conciliant și supus, care acceptase să-i îmbrace costumul de haine cu șase numere mai mare și să spună, ca din partea răposatului: „Bună ziua, bine v-am găsit!”. Ceilalți sunt îndrumați de către văduvă să răspundă solemn: „Bine ai venit!”
Filmul se încheie cu un râs nervos, pe înfundate, al câtorva bărbați din familie, după ore de amânare a mesei, din pricina feluritelor conflicte ale participanților. Scenariul destul de realist are darul de a te coopta ca spectator, astfel încât te trezești și tu râzând la final, cu o asemănătoare senzație de jenă, cum că n-ar trebui; că, de fapt, lucrurile sunt mai grave, dar și ridicole; și nici măcar nu le vezi leacul.
Comentează