Cand prietenul meu a plecat din Giurgiu la Bucuresti , spre a urma liceul acolo , am simtit , precum Octavian Paler , ca ies din copilarie la ziua si ora exacta a despartirii.
Evident , am inceput sa ne scriem lungi scrisori , ale mele patetice si edulcorate , ale lui ferme si optimiste.
Debutam in literatura mare cu o drama interioara , mascata in corespondenta.
Pompilia Stoian a fost muza si partenera de scena a lui Dan Spataru.
A gasit in el un prieten de o viata.
Cel caruia poti sa-i scrii la miez de noapte , de la care astepti un cuvant , o povata.
Versurile lui Constantin Carjan si muzica lui Radu Serban au facut epoca.
Azi par revolute.
Cine mai crede in prietenie ?
Anglia spunea candva ca nu are prieteni sau dusmani , ci interese.
Diplomatia presupune evitarea conflictelor si promovarea afacerilor , prietenia a ramas o vetusta afinitate individuala.
Iubirile patimase au sufocat dulcele fior al prieteniei , necoborata in trupesc.
In finalul romanului , Adela se supara pe doctorul Codrescu care defineste aura dintre ei drept o ” neintrerupta prietenie afectiva ”.
Marquez spunea ca atunci cand lumea nu mai valoreaza nimic pentru tine , cineva poate insemna intreaga lume.
Prietenul suplineste totul , dar nu inlocuieste nimic.
Trebuie sa traiesti exponential , ” fara rest ” , cum spunea Andrei Plesu despre mentorul sau , Constantin Noica.
Prietenul nu e un baston de sprijin , ci o delicata aripa de zbor , care in vazduh devine mai puternica decat aceea a albatrosului.
Pompilia Stoian a facut istorie cu un singur cantec , precum Marc Aurelui , geniul stoicilor , cu o singura carte.
Cioran avea dreptate sa fie invidios.
Cosmin – Stefan Georgescu, Franța, august 2021
Comentează