Citesc și caut să mă inspir, descopăr și mă minunez cât de departe suntem de normalitate. Lumea se confruntă cu o mulțime de probleme, unele mai complicate decât altele, dar ceea ce mi se pare devastator, este atunci când ești lipsit de sănătate, când te lupți cu boli grave, când crezi că ești fără scăpare, când șocat afli că suferi de ceva care te copleșește și că e posibil să nu reușești să mergi mai departe. Suntem martori la deschiderea pe care o au alte țări în a-și gestiona aceste situații, iar noi ne lovim de mentalități limitate cu privire la folosirea metodelor complementare de tratament aunor cazuri disperate, alături de metodele alopate.Și am întâlnit o multime. Trebuie să recunosc că există și excepții, dar poate suntem într-un moment de trezire și recepționăm mai greu. E un paradox, deoarece poporul nostru are o adaptabilitate fantastică și asta a demonstrat-o dintotdeauna.
Subiectul de azi este CANCERUL și tratarea lui nu doar prin metoda clasică. Am avut, din nefericire trei cazuri în familia mea și toate au avut un final dramatic. Într-o lume cu lacune mari în cunoaștere, plină de superficialitate și sincope ale celor care ar trebui să ne ajute, am întâlnit cazuri ale unor cunoscuți de-ai mei și le-am auzit poveștile. Care mai de care mai înduioșătoare, m-au revoltat la culme. Dar se spune că nu e bine să te revolți pentru că tot ție îți faci rău. După un diagnostic anunțat, în general, direct și rece, de multe ori nesigur (s-au întâlnit cazuri în care, printr-o altă investigație, s-a dovedit contrariul) pacientul trebuie să surmonteze situația singur, pentru că sistemul nu îl sprijină. Singurul lucru care este cu siguranță recomandat, este tratamentul chimic care de multe ori este mai virulent decât boala însăși. Dar ce mai contează, când noi reprezentăm niște simple statistici? S-a demonstrat că tratamentul clasic reduce numărul de celule canceroase, dar odată cu ele și celulele sănătoase care te mai pot ajuta, iar organismul intră într-o stare de turbulență de nedescris. Am cunoscut cazuri concrete, am citit o mulțime de testimoniale despre pacienți forțați să urmeze tratament chimo, dar carora li s-a interzis cu desăvârșire să aleagă vreo alternativă complementară care poate ar mai fi echilibrat puțin situația și așa destul de agresivă.
Rezultatul suna cinic. Chimioterapia a redus tumora dar din păcate 
pacientul a cedat. Din punctul meu de vedere e necesară o simbioză între medicina clasică, cea complementară și anumite practici care în cazul acestei boli necruțătoare ajută mult psihicul, cel care are o mare importanță în lupta decisivă. Iar rezultatele ar fi cu totul altele. ÎN ACEST RĂZBOI NU ÎȘI ARE LOC ORGOLIUL.
Așa am gasit pe cancercenter.com threatments laughter-terapy un articol care sună foarte interesant, deoarece la aflarea unei vești ca aceasta ai cu siguranță nevoie de un suport psihologic. Ca să urmeze acceptarea, e nevoie de mult ajutor. „Ne-am născut cu darul de a râde. Râsul este medicină naturală. Ne înalță spiritul și ne determină să fim fericiți.Râsul este o emoție contagioasă. Poate aduce oamenii laolaltă. Ne face să ne simțim mai vii și mai potențați. „Râsul ca terapie, numit și „terapia prin umor”, îl folosește pe acesta pentru relaxare, ca și cură psihologică în caz de stres emoțional sau de discomfort.
Cercetarea a demonstrat că râsul poate avea o valoare terapeutică. De ani de zile e folosit în medicină. Mulți chirurgi au folosit umorul pentru a distrage atenția pacientului de la durere, începând din sec.XIII. Din sec.XX se studiază efectul umorului asupra confortului emoțional. Norman Cousins, jurnalist, autor și profesor (cel care a scris ,,Omul care a râs în fața morții,,) folosește cura de râs în vindecarea propriei bolo – o boală serioasă care a durat mulți ani.Și-a prescris o cură personală de râs și vitamine. În 1979, în cartea sa ,,Anatomia bolilor”, Cousins descrie cum l-a ajutat filmul comic în vindecarea sa. Peste ani, cercetătorii au introdus cura de râs, studiind impactul său asupra sănătății. La evaluarea pacienților s-a demonstrat că râsul a ajutat la reducerea durerilor, datorită hormonilor care ridică sistemul lor imunitar. Astăzi multe spitale oferă programe de terapie prin râs, ca tratament complementar. Până și jurnalele medicale fac cunoscută această terapie, care poate ridica calitatea vieții în cazul unor boli cronice.
Poate sună ciudat să folosești umorul când suferi de o boală atât de
cruntă și totuși râsul poate fi folositor în moduri pe care nu le realizezi și la care nici măcar nu te gândești. Râsul poate ajuta să îți faci o părere bună despre tine și cei din jur, poate fi o diversiune naturală. Când râzi, nici un alt gând nu mai are loc în mintea ta. Râsul induce schimbări psihice. După un râs de câteva minute poți să te simți bine cîteva ore.
Cînd râsul e folosit complementar în tratarea cancerului, poate fi folositor in mai multe direcții:
– întărirește sistemul imunitar și sistemul circulator
-stimulează inima și plămânii
-relaxează mușchii din corp
-intensifică captarea oxigenului
-reacții prompte în eliberarea endorfinelor(„ucigașii naturali” ai corpului, care luptă contra durerii)
-digestie ușoară/atacă durerile stomacale
-balansează presiunea sângelui
-îmbunătățește funcționalitatea creierului,reduce stresul,tensiunea
-îmbunătățește somnul
-întărește legăturile sociale și relaționale
-produce o stare generală de bine.
În Centrul de Tratament al Cancerului din America(CTCA) această terapie este folosită ca mjloc de luptă împotriva acestei boli de către doamna dr.Katerine Puckett, director al Body and Mind al CTCA.Ea a introdus tratamentul la cererea unui pacient. Râsul constă de fapt în 
niște exerciții psihice, un râs fals cu vibrații puternice în corp. Dr.Puckett spune că e greu pentru pacienți să nu se implice, deoarece râsul este foarte contagios. Tot ea susține că, la sfârșitul terapiei, pacienții spun că nu au avut timp să se gândescă la boală și că s-au simțit foarte bine. Și nu le-a fost ușor, căci mulți dintre ei au și uitat să râdă. Un copil de opt ani, și el pacient, nu se mai gândise deloc la râs, dar după această cură a realizat că totuși poate să și râdă și, chiar dacă nu reușește să fie fericit, când râde se simte totuși mai bine. Tratamentul ajută și familiile pacienților.
Nu are o legătură concretă dar vreau să redau cuvintele spuse de Audrey Hepburn: „Iubesc oamenii care mă fac să râd. Cu onestitate cred că e lucrul pe care îl apreciez cel mai mult, să râd. Vindecă o mulțime de boli. E probabil unul din cele mai importante lucruri pentru o persoană…”
Și atunci de ce să nu îl folosim cât de mult putem? Râsul, pe de o parte, dar să nu uităm și de natură – cea mai mare prietenă a omului, toate acestea fiind făcute să îl ajute pe om în drumul său. Totul e să avem mintea și inima deschisă, să înțelegem că sunt la îndemâna noastră și, mai ales, că nu au interese ascunse…
Comentează