“Timbrul”, de VICTOR SOCACIU. Povestea unui cântec.

Din nou memoria îmi joacă feste. Nu mai țin minte anul în care s-a născut “Timbrul” – unul dintre cele mai frumoase cântece ale lui Victor din categoria “trecute cu vederea”. Știu doar că a fost inclus pe albumul “Lasă-mi vara”(2001). Și mai țin minte contextul în care a fost compus. Și locul. Ne aflam la Istanbul, una din destinațiile
noastre preferate de călătorie. Asta poate și grație tizei mele Marina Vermez, o româncă frumoasă și entuziastă, fost manechin al Casei de Modă Venus, măritată cu un armator grec și trăind alături de acesta o frumoasă poveste de iubire, pe malul Bosforului. Nenumărate filmari dar și vizite la Marina sau pur și simplu city-breakuri aranjate de net, ne potoleau dorul de hoinăreală, aducandu-ne, în mod repetat, la Istanbul.

Dragul de călătorii a fost, repet, un liant puternic al familiei noastre . Lăsându-se pe mâna mea, Victor s-a convins că un astfel de “drum lung” poate însemna mai mult decât un concert, împachetat între două mese festive, organizate de gazde, ci și o șansă nesperată de a consolida relația și de a cunoaște noi lumi. Călătoriile noastre erau meticulos pregătite și deveneau extrem de provocatoare și pentru noi, si pentru copii. Vic îmi spunea mereu : “Eu cred că tu, într-o viață anterioară, ai fost agent de turism”, iar eu, în preziua plecării la drum, îi prezentam o listă cu “must seen”-uri, cu locuri de cazare pe traseu, cu restaurante unde se poate lua masa ieftin și bine. Obiectivele “de vizitat” ne aveau în vedere pe noi toți : erau și case memoriale ale unor mari oameni de muzică, și magazine de profil, erau și muzee dedicate copiilor ( peste tot găseam câte unul al jucăriilor, al torturii, o Grădină zoologică sau un Parc de distracții) , nu lipseau nici magazinele de modă, prin care eu și Marinuș rătăceam până când “baieții”, rămași să ne aștepte afară, începeau să trepideze de foame. Cu tolba plină de intenții, o porneam la drum, de regulă cu mașina, care ne adăuga muntelui de de bagaje. Îmi amintesc ziua în care am reușit, în sfârșit, să adunăm banii pentru multvisata “mașină de familie care să ne încapă pe toți” – un Mitsubishi Grandis argintiu, pe care l-am sărbătorit, ca pe un nou membru al familiei noastre. După ce mașinuța noastră cea nouă și-a încheiat perioada de rodaj, Victor a venit acasă încântat, rugându-mă să mă uit pe fereastră : alesese numărul de mașină : B 96 VMS : inițialele noastre și , respectiv, anul în care am hotărât sa fim împreună până cand moartea ne va despărți. Am tresărit și, deși gestul nu era unul ieșit din comun, l-am așezat lângă inimă. ( asta pâna când, la câțiva ani de la divorț, un prieten comun mi-a transmis “ ultimele vești” : “… – Mașina voastră circulă acum sub inițialele “BVS”! …96 însă a rămas însă tot acolo! 😉”

În micuța noastră “casă pe patru roți” viața era plină de peripeții. Un drum nu era niciodată din cale-afară de lung, căci era fracturat de nesfârșite opriri. Motivele erau legate de micile gustări pregătite cu minuțiozitate de acasă, de necesitățile fiziologice, de neprogramatele pene de cauciuc, de vizitarea unor obiective ivite în cale, sau pur și simplu de sesiuni foto. Eu eram pozarul familiei, motiv pentru care, de multe ori, taman eu lipsesc din fotografii! Pe atunci telefoanele nu pozau, prin urmare cam toată arhiva mea este “pe hârtie”.

Și tot din călătorii: ne amintim deseori, eu și fiul meu, de un episod comic, dintr-un drum lung, făcut în familie. Eu și tatăl lui eram exasperați de Victoraș, care, din scaunul din spate, ne tot înnebunea cu proaspăt asamblatul robot din piese LEGO ( pe jocurile LEGO se ducea părți însemnate din veniturile familiei!) și își tot vântura inconștient jucăria prin fața șoferului. La una din curbe, într-un astfel de moment, Vic era să piardă controlul volanului. Mi-am ieșit din minți, am deschis fereastra și…robotul LEGO smuls din mâinile obrăznicăturii din spate, s-a transformat brusc într-un avion, care a aterizat undeva, în tufișurile de pe marginea șoselei! Personajele poveștii de mai sus au fost de altfel surprinse de mine în fotografia alăturată, chiar înainte de tragicul deznodământ! 😁

Și dacă tot am deschis robinetul cu amintiri, o voi destăinui și pe cea în care eu și Victor am depistat , cu imensă surprindere, tot într-un astfel de drum lung, o aptitudine halucinantă a micuțului nostru fiu. Victoraș avea vreo 4 anișori și rulam prin Europa. Ca să nu ne plictisim, eu și Vic jucam jocuri “de litere”, alcătuind, alternativ, cuvinte cu literele de pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din fața noastră. Nu știu cum, dar, la un moment dat, am observat ceva surprinzător : Victoraș reținea cuvintele pe care le rosteam și le intorcea instantaneu pe dos! “-Pantaloni!” -ziceam noi. “-Inolatnap!” nu întrâzia răspunsul dinspre bancheta din spate. “Ochelari!” – continuam noi, murind de râs. “-Iralehco!” replica pe loc cel mic. Tot drumul dintre Budapesta și Viena, țin minte că l-am torturat pe copil, ajungand la concluzia că am făcut un plod genial! Multă vreme, prietenii de familie ne îndemnau să-l ducem pe la vreo emisiune de televiziune. Nu doream însă, nici ei nici Vic, să ne transformam copilul în subiect de senzație. Apropo, am încercat, recent, să verific dacă fiul meu și-a păstrat această aptitudine. Da! … doar că un adult întorcând cuvinte, parcă nu mai e la fel de spectaculos, precum un prichindel de 4 anișori!😁

Și acum să ajung, în fine, la cântecul de azi.
Dacă ar mai fi fost printre noi, Victor v-ar fi povestit despre două din obsesiile mele “de călătorie” : cea de a cumpara, în neștire, pentru fiecare din cei dragi de acasă, cate un cadou ( jumătate din bajajele noastre, la întoarcerea acasă, erau compuse din astfel de cadouri!) și, respectiv, cea de a trimite ilustrate către cei de acasă, din fiecare destinație de vacanță. Nici n-ajungeam bine să ne cazăm și eu eram deja în căutarea unor chioșcuri cu ilustrate, a unor tutungerii de unde să cumpăr timbre și a unor cutii poștale, de unde ilustratele noastre să-și înceapă călătoria către destinatari. Textele lor nu erau niciodatăunele banale, gen “Salutări de la Amara!”, ci erau compuse cu tâlc și cu umor, ceea ce l-a atras foarte repede în acest joc și pe Victor. De altfel, cel mai frecvent, în cei 16 ani împreună, ne “întâlneam” pe portativul imaginației.

La un moment dat, în acea călătorie la Istanbul, i-am zis lui Victor : “- Cât timp scriu eu cele 15 ilustrate, ce-ar fi să scrii și tu un cântec despre scrisori? Mi se pare un subiect atât de generos și care chiar lipsește din cântecele tale! “ Victor a stat pe gânduri și s-a apucat de scris, ciupind chitara care nu lipsea niciodată din portbagaj. A continuat intr-o zi următoare, pe care eu mi-o dedicasem shoppingului. A fost, țin minte, o după-amiază “prolifică” pentru amândoi : eu m-am întors gâfâind sub povara sacoselor iar Victor mă aștepta fremătând, pentru a-mi cânta noua sa melodie. Am ascultat-o cu emoție…“-Păi…nu prea e despre scrisori! A ieșit tot una de dragoste!” – am observat amuzată. “ – …și mai spune-mi, te rog – am continuat : versul “și câte de mult te-am așteptat” se referă cumva la shoppingul meu de astăzi?!?😁😁 A râs.“-Tu știi că, lângă tine, orice mă apuc să scriu, iese un cântec de dragoste!” mi-a raspuns, diplomat, concluzionând că nimic nu poate fi mai frumos în viață, decât să gasești omul care să rămână lipit de tine precum marca de scrisoare. Aceasta era, de fapt, esența noii melodii. Prin urmare, eu eram timbrul, el – scrisoarea. Cântecul era, într-adevăr foarte frumos. “- Merită sărbătorit cu o shaorma!” – am decis, după care ne-am pierdut amândoi pe străduțele din jurul pieței Taksim….