Bombănelile Marinei Editoriale

Telefonul de dimineață…

        

    Nu cred să existe om pe lumea asta – chiar și dintre “adversarii” de odinioară ai poetului – care să nu vibreze în cadența  versurilor pe care Adrian Păunescu le-a adunat sub titlul “Repetabila povară”. Cred însă că, odată cu vârsta – si nu neapărat a noastră, ci a dragilor noștri părinți – vibrația ne devine mult mai intensă…

    De multe ori, când sunt întrebată care sunt ființele de pe lumea asta la care țin cel mai mult, mă simt tare aiurea. Lupta care se dă, de fiecare dată în sufletul meu, este dacă să-i numesc pe copiii mei, sau să rostesc sfântul cuvânt “părinții”. Da, de acord, iubirile sunt diferite în cele două cazuri, este ca și cum ai compara merele cu perele, dar, oare, pe cine iubim mai mult, noi, cei ce suntem capabili de iubire? ( să nu vă mire precizarea, e în deplin acord cu vremurile)

   Trăiesc, personal,  ani tare …”sensibili” : Copiii mi-au crescut, s-au împrăștiat spre zările lor, împachetați în iubirile concrete pe care nu le mai primesc de la mine, ci de la jumătățile pe care și le-au ales, părinții au rămas însă tot la locul lor, în casa părintească, din ce în ce mai aplecați spre țărână, din ce în ce  mai singuri , căci mult prea complicatele vremuri le-au îndepărtat oamenii ce le erau odinioară prin preajmă și deveniți acum prea ocupați să reziste, să lupte, să moară…

   Spuneam  cândva, într-un mai de demult editorial, că vine o vreme când părinții noștri ne devin… copii. Nu e o metaforă golită de sens. Neputințele pe care li le așează pe umeri anii, îi preschimbă din stâncile de neclintit de altădată și care preluau toate loviturile sorții, apărându-ne pe noi de ele, în ființele firave și vulnerabile de astăzi, depinzând cu fiecare strop de zi mai mult, de cei din jur, în special de cei ce le-au dat viață. 

    Nu toți părinții au pe cine să-și reazeme bătrânețile. Mulți își deșiră singuri și neputincioși mosorul vieții, îngropați în amintirile vremurilor în care, vai, ce tineri mai erau si cum aveau toți nevoie de ei! Astăzi, nevoie nu mai au de ei decât doctorii și farmaciile, ca să-și sporească veniturile pe spinările lor încovoiate. Uneori, nici copiii nu mai au nevoie de ei : îi încurcă părinții – această “povară” păunesciană, în care, încet-încet, ne vom transforma fiecare dintre noi. Firește, dintre celor ce le va fi îngăduit să încărunțească…

    

….În fiecare dimineață îmi sun părinții. Este telefonul de la ora 10, ora la care știu că s-au trezit, că și-au luat tensiunea și medicamentele, și-au băut ceaiurile medicinale, și-au făcut …gimnastica de dimineață. Nu, nu râdeți, deși a împlinit demulticel 90, tata e un ardelean încăpățânat, care vrea să-și păstreze și acum obiceiurile sănătoase , care i-au “pavat” drumul către această vârstă. E-adevărat, diferă exercițiile, dar tot o oră durează… De regulă, la telefon îmi răspunde mama. M-am obișnuit să ghicesc, din inflexiunile vocii sale, dacă totul e în regulă. Mama nu recunoaște niciodată dacă ceva nu e bine, ca să nu mă neliniștească. Dar eu, cu inima ghem,  îmi ciulesc urechile și știu imediat dacă acel “Totul e bine” este real, sau ascunde ceva. Dacă îmi răspunde tata, intru într-o usoară panică și nu mă liniștesc decât dupa ce aud “Maică-ta e la baie, se spală”. Tata nu minte niciodată, dar au existat și momente în care, demult, când îmi părinții mă ajutau cu creșterea nepoților,  iar eu mă aflam prin lume cu echipa de filmare, tata îmi mai ascundea, cot la cot cu mama, că Victoraș a făcut febră sau Marinuș, oreion. Le aflam abia la venire, când mă supăram rău de tot pe ei. Dar îmi trecea a doua zi. 

    Fără telefonul de dimineață, nu-mi pot începe, pur și simplu, ziua. In momentul în care, din varii motive, nu mi se răspunde, panica ce mă cuprinde devine apocaliptică. Și numai după ce-i aud, în sfârșit, la al zecelea apel ( când deja mă pregătesc să sar în mașină s-o pornesc către ei)  spunându-mi cu seninătate că …“n-au auzit”, îmi pot continua viața. Care viață se rotește tot mai mult în jurul lor, în jurul veștilor mai bune sau mai proaste ce pornesc din micuțul apartament de bloc, în care ne-am înghesuit, eu și Sergiu, frumoasele copilarii, vegheate de ei. 

     Deși i-aș vrea veșnici și în putere, îi regăsesc tot mai mult în versurile lui Păunescu. Și nu-mi rămâne decât să mă bucur de luciditatea cu care încă mai analizează tot ceea ce se întâmplă în țara asta și  să mă întristez apoi de durerile lor de oase, și să  mă bucur, din nou,  că mama mi se laudă când mai face câte-un chec și câte-o plăcintă ( mai mult ca să le împartă cu noi!) și să mă necăjesc imediat, aflând că tensiunea i-a crescut mult peste limită sau că cine știe ce nou beteșug a dat peste vreunul din ei. 

    Și cât de ciudat mi se pare că acum,  toată enervarea pe care mi-o crea ( ca oricărui tânăr!) șuvoiul de obositoare sfaturi  pe care-l primeam odinioară dinspre părinți , se transformă , încet-încet, într-o imensă bucurie, că, iată, mai am încă părinți care mă ceartă că nu m-am îmbrăcat prea gros,  sau că sunt palidă la față, sau că nu mă hrănesc cum trebuie! 

     Probabil că, da, în valoare absolută, batrânețea părinților devine, într-un fel, o “povară” pentru copiii lor. Dar ce povară dulce este să-ți răspundă în fiecare dimineață la telefon glasul mamei ( care este același din copilăria ta!) si , atunci când suni soneria de la apartamentul cu numărul 12, să-ți deschidă tata, după ce a întrebat de zece ori “Cine este?” –  așa cum ne învăța și pe noi, în copilărie. 

…De ce am scris acest editorial? Nu știu, pur și simplu, așa mi-a dictat starea mea dintre două apeluri telefonice – cel dat de mine și la care vocea senină a mamei m-a asigurat că totul e bine și se apucă de “o ciorbiță de legume”, al doilea, cel venit de departe, dintre nisipurile Dubaiului, dat de Victor, care probabil și el a răsuflat, ușurat, că mama lui e bine și, peste câteva zile, își va scoate ghipsul. 

    Ce complicată e lumea asta!…

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : O DACIA PENTRU INIMA TA!

    

 

Publicitate