Mă uit la ei, la cei ce s-au desprins, la un moment dat, dintre noi și ne-au devenit șefi. Șefi de echipă, șefi de birou, șefi de departament, șefi de companie, de partid, de minister, șefi de stat. Mai sus nu cred că există, pentru că șefii de planetă încă nu s-au inventat. Deși, pe undeva, ei există..
Îi privesc, amuzată, pe șefii de pretutindeni. “Amuzată” este o stare dobândită după parcurgerea, cu succes, a unei salbe de alte sentimente : tristețe, dezgust, disperare, ură, supărare, deznădejde. Am ajuns însă la concluzia că perpetuarea lor nu are rost, că aceste stări sunt efemere, la fel precum cei care le provoacă. Așadar, îi privesc doar amuzată… Aud povești despre șefi, de când mă știu. De la tatăl meu, care era gata să-și execute, în orice moment, politrucii șefi de la “Scânteia” de odinioară. Apoi de la mama, căreia o directoare inumană de liceu îi făcea zile fripte, si asta pentru că mama era mai tânără, mai suplă, mai frumoasă, mai măritată, și cu copii pe deasupra. Șefele care nu le au pe toate acestea, devin o pacoste. Prin urmare, directoarea o hăituia cum putea, punând-o dirigintă la clasele-problemă, jucându-i pe degete orarul, astfel încât mama era tot timpul pe drumuri, de dimineața până seara, la și de la scoală… Ăștia sunt șefii! – am auzit, în jurul meu, de mică. Apoi am crescut și poveștile cu șefii s-au întețit. Celor istorisite de ceilalți li s-au adăugat cele văzute la televizor și, mai ales, cele constatate de mine. Uneori trăite. Doamne, de ce spun “uneori”? De fapt: “atât de des”.
Șeful e o categorie aparte. Unii-și doresc să fie șefi, de când sunt mici. Expresia “stofă de lider” nu e de azi, de ieri. Unii sunt născuți pentru a-i conduce pe alții și-și manifestă din plin acest lucru. Chiar și la grădiniță există puști sau puștoaice cărora le place să comande, să se impună. Uneori, isteric. Îi privesc cu îngrijorare, intuind în ei liderii de mai târziu.
Foarte rar șefii devin șefi, hrănindu-se din merite reale. Spun, “reale”, pentru că și ambiția fără limite, obediența, pupincurismul – sunt tot un fel de “merite”, dar -din categoria celor malefice. Malefice-malefice, dar te pot face șef! România e o țară aparte, cred că v-ați convins de asta. Prin urmare, la noi, în categoria sus-mentionată e înghesuială mare. O mulțime de șefi s-au cățărat în ierarhii, conjunctural. Cineva le-a deschis o ușă, la un moment dat, iar ei au dat buzna. Trecând însă pragul, au lăsat în urma lor orice umbră de bun simț, conștiință și măsură ; și-au abandonat logica ( cei care aveau așa ceva) și au strecurat în pubelă urmele de principii sănătoase, care poate mai sălășuiau, în unii dintre ei. Odată ajunși dincolo de ușa biroului somptuos, la care unii au visat o viață, metamorfoza a fost uluitoare. O mână nevăzută a șters, din memoria lor, amintirea felului în care, de fapt, au ajuns ce-au ajuns. Brusc, au dobândit credința că sunt geniali, că sunt mai buni decât toată prostimea din jurul lor, că locul acesta a fost creat de Divinitate special pentru ei și mai ales, că el le oferă puteri nebănuite, inclusiv pe aceea de a transforma Universul după bunul lor plac. Însă numai placul este “bun”, în această ecuație, căci în rest, nu vor face decât să sădească RĂU in jurul lor. Și cel mai mare rău, pornește de la faptul că șefii uită de unde s-au desprins. Și unde, majoritatea dintre ei, se vor întoarce cândva..
De ce sunt șefii răi? Pentru că lacunele din caracter prind viață la înălțime ( naiba știe din ce motiv – o fi vreo lege a fizicii, neexprimată încă!) . Pentru că, odată ajunși sus, dobândesc credința că, pentru a rezista acolo, trebuie să fie aprigi, să conducă “cu mână de fier”, să “ divide et impera”, să strivească, în cei rămași jos ( foști colegi, uneori foști prieteni) orice posibilă tentație de a-i înlocui. Prin urmare, orice subaltern valoros devine un potențial inlocuitor, un pericol real, care trebuie anihilat. Întotdeauna m-am intrebat, de ce un șef nu-și sprijină angajații valoroși. Câștigul nu ar fi decât, până la urmă, al șefului – mi-am zis… În timp, am înțeles…
Apropiații și protejații șefilor devin , brusc, cele mai stranii exemplare : colcăie, în juru șefilor, nonvalorile, cei lipsiți de potențial, yes-manii, obedienții, cei gata în orice clipă să ridice scama de pe sacoul șefului, lăudându-l neîncetat pentru orice decizie – în realitate tembelă – luată în calitate de șef… Intr-un fel, e firesc : doar îți alegi apropiații după chipul și asemănarea ta.
“Cu cât se urcă mai tare maimuța în copac, cu atât mai urât i se vede fundul” -glăsuiește un proverb. Ați văzut vreodată un fund de maimuță? Este hidos de-a dreptul. Cam așa devine comportamentul unui suflet, devenit șef. De fapt, e greșit folosit termenul de “suflet”, pentru că, de regulă, sefii nu au suflet. Au poate doar o oarecare aplecare către cei, de pe urma cărora pot trage foloase. Aplecarea este însă temporară, bine chibzuită și nu ascunde nicidecum conotații pozitive pentru cel în cauză..
Dar să ne întoarcem la fundul de maimuță…Odată ajuns indărătul unei uși capitonate, șeful devine fiară. Vocea i se amplifică, vorba ii devine agresivă, chipul i se mutilează. El nu mai vorbește – ci urlă. Nu mai ascultă, ci comandă. Nu mai raționeaza, ci ..conduce. Foștii colegi, cei din mijlocul cărora, de cele mai multe ori, provine, au devenit o gloată de proști, ce trebuie “exterminați”, în diferite feluri. Feluri ce nu au nimic în comun cu rațiunea. Ci doar cu beția puterii. Se spune că alcoolismul nu are leac. Beția puterii, nici atât…
Dacă și șefii sunt efemeri? O, daaa! Și nici nu vă imaginați cât de dureroase le sunt , de cele mai multe ori, prăbușirile! Nimic în viață nu rămâne neplătit, iar cel mai usturator decont este reîntoarcerea lor în mijlocul celor pe care i-au umilit și batjocorit. Și mai este o “plată” la care-i supune Destinul. Noi nu o vom vedea, dar ea există : niciodată un șef nu va fi fericit întru totul. Undeva , acolo, în spațiul lui privat, inaccesibil ochilor noștri, el va fi total nefericit și neîmplinit..
Această bombăneală a mea nu a lăsat loc unor excepții care, trebuie să mărturisesc, există totuși. Există și șefi extraordinari, care însuflețesc echipele pe care vremelnic le conduc, care-și folosesc puterile brusc dobândite pentru a face bine și pentru a sădi fericire, în viețile unor oameni. Sunt niște mici Dumnezei, pe care, pentru echilibrarea situației de pe Pamânt, Cel Mare îi mai trimite , uneori, printre noi. Mult prea rar, din păcate…
Comentează