Bombănelile Marinei Editoriale

Te rog, mă iartă! Te iubesc! 

 

….în ziua când ai împlinit 20 de ani, ți-am povestit, într-un editorial, cum ai venit pe lume. Editorialul a fost preluat de toată presa, apoi  a devenit  capitol de carte și – țin minte – nu te-ai simțit  foarte confortabil, când lumea din jur a citit despre durerile facerii pe care le-am traversat la nașterea ta și despre alte detalii “femeiești”, pe care le-am făcut atunci publice.   (https://femeide10.ro/urland-ca-din-gura-de-sarpe-pe-masa-de-nasteri/ ). Dar asta e viața. Și nașterea face parte din ea, cu tot ceea ce presupune venirea pe lume a unui pui. Lucruri pe care numai noi, femeile, le vom ști..

   Anul acesta , astăzi, de ziua ta îți voi vorbi despre noi doi, mamă și fiu. Știu că Ana nu se va simți aiurea și spun asta pentru că în toți acești ani, mereu m-am temut ca nu cumva să intrăm în competiție : care dintre noi te iubește mai mult. Am citit despre astfel de “nurori” , care își pizmuiesc soacrele pentru că nu știu cand să se oprească din iubirea lor manifestă față de fii. Dar Ana e înțeleaptă și te iubește prea mult pentru a se supăra că astăzi, de ziua ta, îmi voi declara public nesfârșita dragoste ce mă leagă de tine. Unii poate că ar traduce-o într-o prelungire metaforică a unei alte iubiri. A iubirii care te-a adus pe lume. Ar fi greșit să crezi că te iubesc pentru că ești “copilul cuiva pe care l-am iubit atât de mult”. Te iubesc pentru că…te iubesc! Pentru că ești cel mai minunat copil din lume și cel mai strașnic bărbat din lumea asta, plină de pleavă…

   Dar mai mult decât a deveni patetică, declarându-mi public iubiri firești, a căror existență stă, de fapt,  în firea sufletului, îți scriu astăzi, în ziua celei de-a 25-a aniversări a zilei tale de naștere, pentru a-ți cere iertare. Și am multe motive pentru care simt nevoia să o fac. Odată pentru că nu te-am adus în lumea cea mai  frumoasă cu putință, cum aș fi vrut. Ți-am fost umbrelă și scut destui ani, încercând  să te țin departe de netrebnicia acestei lumi, iar acum, matur fiind și filtrând prin proprii ochi realitatea, mă îngrijorez în fiecare zi că oameni ca tine, ca Ana, se pot răsuci deodată către o lume mai frumoasă, mai așezată, mai civilizată și mai dreaptă, și o pot lăsa în urmă pe aceasta în care trăiesc. Cu mine cu tot…

      Simt apoi nevoia  să-mi cer iertare pentru greșelile pe care, ca mamă, le-am făcut. Pentru că n-am putut să privesc decât neputincioasă la rămânerea ta fără celălalt părinte. 10 ani am trăit cu teama că , în sufletul tău, poate, îmi porți și mie vina că am capitulat prea repede în fața rătăcirii tatălui tău. Și că nu am avut puterea să-l iert, readucându-l astfel langa noi. Și deși m-ai asigurat, în nenumărate rânduri,  că nu este așa și că ai înțeles, la rându-ți, de ce s-au așezat așa lucrurile, eu tot nu mă pot dezbăra de această neliniște…

        Și mă mai iartă, fiul meu, că te-am împărțit cu o meserie devoratoare și care, din păcate,  nu întotdeauna mi-a meritat dedicarea. Că n-am fost, poate, alături de tine în fiecare secundă a nevoii tale, că am lăsat să se strecoare între noi, bone și bunici, că mi-a fost drag și ceea ce am făcut la servici, și nu numai ceea ce ma aștepta acasă… Dar eu am sperat, în adâncul meu, că atunci cand vei crește, vei fi mândru că mama ta nu a făcut umbră pământului degeaba și că iți va tresălta sufletul de bucurie, atunci când , pe stradă, oameni necunoscuți mă vor opri, pentru a mă îmbrățișa și a-mi lăuda munca. Și chiar așa s-a întâmplat…Țin minte nedumerirea ta de adolescent când, într-una din țările îndepărtate pe care amândoi le-am cutreierat în acei ani când vroiam să uităm de necazul nostru, o familie de români din diaspora s-au repezit la mine, pentru un autograf. “Ce cool, mama!” – mi-ai spus apoi, mirându-te că într-o  țară nordică aflată atât de departe,  cineva auzise de mama ta…

      Dar mai presus de toate, vreau să mă ierți pentru părintele sever și de multe ori neîngăduitor, care am fost, în toți anii ce ți-au marcat adolescența. Eram pe atunci  “părinte singur”, iar tu – fiul  unui  tată ce-și putea arăta iubirea numai atunci când primea “bilet de voie” de la noua sa viață. Rar și chinuit. Peste tristețea ce ți-a marcat anii în care orice băiat adolescent trebuie să-și aibă aproape tatăl, eu am suprapus atitudinea mea spartană, chiar dacă în sinea mea, mă temeam constant că acest lucru îmi va alunga iubirea ta. Dar mie îmi era, de fapt, groază că nu mă voi descurca singură cu tine, că, făra al doilea părinte și cu vremurile astea complicate din jur, nu voi ști să te păstrez pe drumul cel bun , nu voi scoate din tine adultul la care și eu, și tatăl tău, visam cândva. Și atunci cuvantul “NU!” a devenit prea frecvent în comunicarea noastră, iar interdicțiile mele repetate ți-au sufocat dorința de libertate, proprie generației tale…Și știi care a fost ziua cea mai fericită pentru mine, din adolescența ta? Atunci cand, la majorat,  dupa ani în care mi-ai aplicat deseori eticheta de “cea mai rea mamă din lume”, m-ai strâns la pieptul tău ( rămăsesem deja,  demult, o “pitică” față de tine!) și mi-ai spus : “Îți mulțumesc , mama, pentru ca ai fost așa  cu mine, acum îmi dau seama că, dacă erai altfel, eu nu ajungeam ceea ce sunt acum!” Adică un tânăr serios, responsabil, atât de bine pregătit profesional, cu un caracter atât de frumos conturat. Da…poate că am și eu vreo “vină” în asta! ❤️ ….Și mă iartă, te rog, că în anii în care ar fi trebuit să ai de toate, mizerul meu salariu de la TVR n-a reușit să-ți ofere de multe ori ceea ce-ți doreai și ceea ce “au alții” – cum obișnuiesc să pretindă mai toți adolescenții. Dar din acel “puțin”, atât de drastic drămuit și din lucrurile cu adevărat importante, pe care am încercat să ți le ofer, a crescut, iată, bărbatul de care sunt atât de mândră și care l-ar fi făcut poate, astăzi, să lăcrimeze și pe tatăl tău….

      La mulți ani, Victor al meu drag, neted să-ți fie drumul pe care mergi, bună – sănătatea, iubitoare – Ana și , dacă se va îndeplini vreodată “blestemul” meu, rostit într-una din zilele în care mă mai supărai, ca adolescent – acela de “ a nu uita niciodată” ( pe atunci mă refeream la cu totul altceva!😄) atunci…să nu uiți niciodată că, chiar și atunci când nu mă vezi în preajma ta, eu voi fi “Acolo”, eu te voi iubi si veghea mereu. Nesfârșit. Până la ultima mea suflare.

Rubrică oferita de FARMACIILE CATENA : PARUSAN

   

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.