Bombănelile Marinei Editoriale

Netrebnicul și ticălosul

 

Nu știu de ce, dar atunci când doi soți se despart sau chiar și atunci când stau împreună dar duc războaie neîncetate, pe neveste le disperă enorm atunci când “foștii”, sau pur și simplu (încă) soții au o relație bună cu copiii. Am văzut femei urcându-se pe pereți pentru simplul fapt că “ex”-ul i-a luat pe copii la el, în weekend și le-am auzit numindu-l pe acesta “netrebnic” sau “ticălos” în contexte de-a dreptul de neînțeles, de genul ” I-auzi, netrebnicul, i-a dus pe copii la pescuit, și asta numai ca să-mi dea mie peste nas!”. Sau ” Ticălosul! Le-a luat role, ca să-mi facă mie-n ciudă!”…De ce, oare, a face un firesc gest patern, de iubire, îndreptat către niște copii oricum nefericiți din cauza războaielor la umbra cărora au crescut, devine, iată, un nou prilej al discordiei între soți? …E ciudat că țin partea bărbaților? Poate. Însă fac parte dintre acele femei ( destule și ele, ca număr!) care ar fi dat tot aurul din lume pentru ca, în urma divorțului, “celuilalt părinte” să-i pese măcar puțin de copilul de care s-a despărțit, la pachet cu fosta soție. Și nu mă refer aici la războaiele din tribunale, pe tema pensiei alimentare. Căci nu neapărat banul este cel care îi lipsește copilului, după ruptura definitivă dintre cei care i-au dat naștere. Am suferit ca un câine de mila fiului meu, atunci când acesta se întorcea din puținele vizite, făcute celui al cărui nume îl poartă, vizite în care sentimentul că este a șaptea roată la căruță nu-l părăsea niciodată..
Ideea acestei bombăneli mi-a venit trăgând cu ochiul în ograda unor cunoscuți, aflați într-o continuă conflagrație, chiar dacă, pentru a nu-și scoate definitiv ochii, au optat pentru acoperișuri diferite. Profund atașat de copiii săi, El și-a asumat conștient și chiar fericit dublul rol, de mamă și de tată, în timp ce ea s-a dedicat vieții de femeie liberă, la care visa demult, dar care în sfârșit s-a concretizat. Deși instanțele nu s-au pronunțat încă în ceea ce privește împărțeala copiilor, aceștia din urmă au ales demult. Tatăl lor îi crește, îi spală, îi calcă, îi hrănește ( de multe ori gătind el singur),îi plimbă prin vacanțe, îi deturnează cât poate de la derapajele proprii unei vârste extrem de complicate, la care, de regulă, odraslele noastre o cam iau razna. Copiii îl iubesc nespus, chiar dacă instinctul dragostei de mamă îi mai îndeamnă să-și mai amintească, din când în când, și de aceasta din urmă. Și s-o viziteze. Dar Ea mai niciodată n-are timp de ei. Dar nu pierde nicio ocazie să-și acuze “ex”-ul pentru toate neîmplinirile care se mai strecoară prin carnetul de note al celor mici, pentru toate obrăzniciile pe care, în mod firesc la această vârstă, aceștia le mai fac. Vinovatul, netrebnicul și ticălosul e tot El, chiar dacă orice femeie normală din lume i-ar ridica statuie bărbatului care și-a asumat voit acest rol, renunțând practic la propria viață și creîndu-i Ei toate condițiile unei huzureli perpetue…
Dar asta e natura umană și, chiar femeie fiind, înclin să-i dau dreptate acelui ilustru anonim – bărbat, cu siguranță – care descuraja Universul, spunându-i că se căznește în zadar să înțeleagă mintea femeii și, prin urmare, atitudinile sale.

Femei de 10 pe Facebook