“Te invidiez că reușești atâtea lucruri! Mie nu-mi iese nimic!”
Am auzit de nenumărate ori aceste vorbe, împachetate diferit, rostite cam la fel. Îndărătul lor am descoperit intotdeauna dacă nu neapărat o invidie carnivoră, oricum o ciudă imensă. Sunt puțini oamenii care pot să privească senini către izbânzile celorlalți. Niciunul dintre ei nu se încumetă însă să pătrundă dincolo de aparențe. Niciunul nu vrea să stie ce se ascunde îndărătul fiecărei reușite. Câte nopți de nesomn, câte frământări, câte renuntări, câte calcule năucitoare, care așează în balanța riscurile și micile victorii, comparându-le la nesfârșit. Nimeni nu știe că, de fapt, drumul spre succesele tale a fost pavat cu destule căderi, transformate în taine pe care nu le știu, poate, decât cei foarte apropiați. Sau nici măcar ei.
Mi se-ntâmplă des să mă știu invidiată de inși care-si deruleaza mosorul vieții într-un dolce farniente total. Servici…și cam atât. În rest, plimbari, Therme, shopping, best-selleruri, șuete prin cafenele, cu alte persoane asemenea lor. Despicatul firului în patru. Tăiatul frunzei la câini.
Țin minte că, odată, într-una din emisiunile în care l-am avut ca invitat, poetul Adrian Păunescu a rostit o vorbă mare, pe care nu știu dacă la acea vreme am priceput-o întocmai : “Toată lumea mă întreabă cât câștig, dar nimeni nu mă întreabă cât muncesc”. “Grija” celor din jurul nostru se concentrează spre “binele” nostru. Nu, a nu se înțelege că ne vor binele, ci doar că acesta le provoacă o stare de pronunțat disconfort. E greu să înghiți că cel de lângă tine are firmă si tu nu, are piscină si tu nu, are mulți copii și tu, eventual, doar unul, are salariu baban, iar tu îți drămuiești cu greu arginții de la o zi de leafă la alta. Se-nghit cu noduri succesele profesionale ale celor care au tot două mâni și două picioare ca și tine, dar au reușit în viață de 10 ori mai mult. De ce unii au câte două mașini, iar tu te înghesui în metrou, ca să ajungi la timp la servici? De ce tu trebuie să ajungi la timp, iar ei nu au oră de venire, nici oră de plecare, fiind propriii lor stăpâni? De ce șifonierele unora se rup, sub povara hainelor de firmă, iar tu îți tot peticești aceeași pereche de blugi, până s-o transformi, în final, în cârpe de spălat pe jos? De ce pe ei lumea îi iubește și pe tine nu? De ce lor li se cer autografe și atunci când merg până la colț, la pâine, iar pe langă tine trece o planetă întreagă ca și cum ai fi Omul Invizibil? De ce unii compun șlagăre, iar tu falsezi sub duș, de ce unii scriu cărți, iar ție ți-e greu să compui până și o amărâtă de cerere către Primărie? De ce unii ajung primari, iar alții rămân toată viața …secundari?
Dar ce se află în spatele tuturor acestor diferențe, spuneam, nu mai interesează pe nimeni. Și nu mă refer la cei invidiați, dar care-și clădesc victoriile pe înșelăciune, minciună, pupincurism și lipsă de caracter, ci la cei care și le consolidează punându-le la temelie muncă cinstită, renunțări capitale, ambiție nemăsurată si eforturi de Sisif, la cei ce-și riscă traiul liniștit și puțina agoniseală pentru a înainta câte un pas, și încă unul, și încă unul, până diferența dintre tine și ei se adânceste, atingând pragul invidiei.
“Te invidiez, Marina, că reușești atâtea lucruri. Mie nu-mi iese nimic!” – aud, deseori, în jurul meu. Mă simt ca o “capră a vecinului”. Oftez, căci e greu ( și poate nici nu trebuie) să concentrez, într-o frază, povestea asudată a măruntelor mele izbânzi, și le răspund doar atât :” Nu te mai plânge! Ca să-ți iasă, trebuie, în primul rând….să faci!”
Rubrica oferită de
Comentează