În general, mă feresc să dau sfaturi. Pentru că sunt om, și nu sfânt ( asta v-am spus-o parcă și alatăieri). Și pentru că omul e supus greșelii si nimic nu e mai dramatic decât să dai un sfat greșit. E rău și pentru cel care-l primește, e rău și pentru tine – daca ești o persoană căreia-i pasă de ceilalți din jurul său. Iar mie, de regulă, îmi pasă.
În schimb, nu sunt zgârcită deloc în sfaturi privind rețete culinare, șiretlicuri de scoatere a petelor de pe cămăși sau destinații de vacanță. Acolo un eventual eșec nu poate însemna decât, eventual, o tocăniță prea sărată, o pată încremenită pe rever sau un concediu ratat. Nimic vital, până la urmă. Mai greu e când ți se cer sfaturi “de viață”. Cele din categoria : “Spre ce facultate să-mi îndrept fiul?”, “Să mă mai întorc sau nu, de la bursa din Anglia?” sau, și mai rău, “Să mă mărit cu bărbatul ăsta?” , “Să divorțez?”…. Și, culmea, cele mai frecvente întrebări nu mi se pun despre tocănițe și petele de sos, ci despre… măritiș!
Pentru că am pretenția că sunt un om corect, încerc, de fiecare dată, să le fac pe respectivele să priceapă că nu sunt cel mai potrivit “guru”, pentru a face pe deșteapta în acest domeniu. Că am avut cel puțin două eșecuri neașteptate. Că mai degrabă mă pui să aleg cel mai poitrivit tip de bombardier, pentru a spulbera o oaste inamică, decât un bărbat lângă care să îmbătrânesc. Nu mă pricep și basta! In mine sălășuiește, se pare, o eternă gâsculiță, care se hrănește nu cu grăunțe, ci cu fluturii mei din stomac, delicatesă care însă n-o prea ajută să ia decizii corecte. ( Normal, doar e gâsculiță! )
Greșelile mi le știu, dar constat că nu le pot înfrânge. Am așteptări prea mari, de la oameni care pot oferi prea puțin. Îi judec pe toți după propriile tipare : dacă eu îi iubesc năpraznic, sigur mă vor iubi si ei pe mine; dacă eu le sunt loială, nici ei nu vor cuteza niciodată să mă înșele; dacă eu voi trage cu abnegație la jugul familiei, și ei se vor strădui să fie niște parteneri implicați; în fine, dacă eu mă fac preș în fața lor, sigur se vor face și ei covor persan în fața mea.
Total greșit.
Alegerile pe care le-am făcut, mi-au adus alături oameni care nu aveau nicio legătură cu notiunea de reciprocitate. Și nu, nu era vina lor. Ei erau…așa cum erau. Vina era a mea, că i-am ales. Că nu mi-am dat jos ochelarii de cal.
Așa că astazi, de fiecare dată când o ființă dezorientată, aflată în fața unei astfel de alegeri, îmi cere sfatul, îi zic verde-n față că nu sunt cel mai nimerit om pentru ao povățui dacă să-l ia sau nu de bărbat, dacă să rămână sau nu prizoniera acelei căsătorii.
Dacă totuși respectiva insistă, accept, in final, să o avertizez cu privire la câteva din greșelile pe care eu însămi le-am făcut. Pe principiul : Un om prevenit este un om pe jumătate salvat”.
Ce-o povățuiesc?
Păi…în primul rând să nu aleagă numai cu inima, ci să conecteze și creierul la acest proces. Să nu nesocotească sfatul dat de părinți. Nimeni, pe lumea asta, nu ne dorește fericirea mai dezinteresat decât părinții noștri! Și chiar dacă sfaturile lor pot părea, la prima vedere, mult prea subiective sau uneori desuete, din păcate în cele mai multe dintre cazuri, este se vor dovedi extrem de inspirate. Din păcate, mult prea târziu..
Îi voi spune apoi să nu pornească niciodată de la premisa că-și vor putea schimba alesul și că, investind dragoste și răbdare, vor reuși să elimine cusururile din “zestrea” genetică a acestora. Nici vorbă! Un alcoolic va rămâne toată viața alcoolic, fustangiul va rezista foarte puțin în zgarda căsniciei, un puturos nu va deveni niciodată soțul care să tragă la jugul comun, pe un zgârcit nici măcar iubirea nu-l va face generos ( decât poate în fazele incipiente), un încăpățânat va rămâne catâr toată viața, la fel și un grobian, iar dacă va “pune mâna” pe un taciturn, va ajunge să vorbească toată viața cu pereții, sperând să audă, măcar o dată pe an, un chinuit “te iubesc!”
De-mi voi descoperi interlocutoarea încremenită într-o relație nefuncțională, îi voi reaminti că singurul lucru bun, în eșecurile mele, a fost… decizia de a rupe pisica-n două. Barca trasă pe uscat lasă urme… în suflet.
Cum la fel de bine îi voi spune că nu trebuie niciodată părăsită corabia la prima furtună, ci decât după ce ai încercat, din răsputeri, să o salvezi de la naufragiu. Asta ca să nu te macine apoi toată viața că nu ai făcut tot ceea ce a ținut de tine
Și, ca o concluzie la toate cele de mai sus, o voi încuraja , spunându-i ceea ce și mie mi se spune , de când mă știu : că ce-i al ei, e pus de-o parte! Și că iubirea vine, atunci când nu te-aștepți!
Rubrică oferită de
Comentează