Ori de câte ori viața mă aduce în colțuri de lume la care am visat ani în șir, mă asuprește un sentiment de regret față de cei care nu reușesc și poate nu vor reuși niciodată să ajungă în locul respectiv. Aproape că mi se pare nedrept ca eu să văd minunățiile lumii, să mă bucur de ele, să le simt, cum s-ar zice, pe pielea mea, iar oameni apropiați mie, dragi mie, dar și străini, pe care poate nu-i voi cunoaște niciodată, să nu aibă parte de aceleași emoții ca și mine. Mi-e ciudă să știu că există încă români care nu au reușit încă să vadă marea țării lor. Unii nu au reușit să treacă nici măcar de hotarele satului în care au văzut lumina zilei. Își duc traiul cuminte în locurile pe care le știu „de cșmd lumea”, iar despre lume…știu doar de pe la televizor..
De aceea mă bucur nespus să pot scrie de fiecare dată despre ceea ce văd, să povestesc tot-tot, cu lux de amănunte, să fac fotografii, multe, cât mai multe, pentru ca și „nedreptățiții sorții” să se poată înfrupta din locurile unde pe mine destinul m-a ajutat să ajung. Îmi doresc atât de mult ca și alții să poată respira aceleași emoții și trăiri, precum cele pe care eu însămi le-am simțit. Am auzit că unii bezmetici consideră ca fiind aroganță, această dorință de a-mi împărtăși trăirile. Cică vreau să fac pe grozava, să mă laud, să le fac „în sâc” celor rămași acasă. Nimic mai fals. Cine gândește așa, nu mă cunoaște mai deloc. Mă bucur nespus, dragii mei, să vă fac părtași la micile mele întâmplări de peste mări și țări și, zău, dacă aș putea, aș înghesui în valizele mele câte o părticică din sufletul fiecăruia, ducându-vă astfel cu mine peste tot, prin lumea cea mare…
La Veneția visam să ajung de câteva decenii. Poveștile cu gondole lunecând pe fir de apă și cu gondolieri romantici, cântând pe sub podurile suspendate „O, sole mio!” mă urmăresc încă din copilărie. Am fost, de atunci, prin nenumărate capete de lume, spre margini de continente, dar la Veneția cea scăldată de ape n-am ajuns niciodată. La început nu s-a ivit ocazia, iar apoi, când ocaziile au început să apară, le-am tot amânat : în mintea mea se cuibărise ideea că , pentru a ajunge în romantica Veneție trebuie să ai o anumită stare de spirit, o anumită companie. Nu poți ajunge oricum să te plimbi cu gondola, să hrănești porumbeii din Piața San Marco și să-ți alegi o mască venețiană de la tarabele cu nimicuri. Ani în șir am refuzat să merg la Veneția cu oricine, în orice condiții. Am așteptat să vină momentul. Și el a venit, în această vară toridă…
Și Veneția m-a primit în brațele sale de ape, îmbrățișându-mă cu razele sale fierbinți și legănându-mă de colo-colo, printre clădiri de poveste înălțându-se din valuri, printre vaporașe și gondole purtând încărcătura prețioasă a unei planete curioase, printre porumbeii din Piața San Marco, împuținați de interdicția oficialităților de a-i mai hrăni…
Veneția mea e atât de tandră și atât de frumoasă, mult mai frumoasă decât în visele mele dintre două realități succesive și mult mai romantică decât în închipuirile mele din nopțile măcinate de singurătate. Priviți, vă rog, pe ferestrele de mai jos. Nădăjduiesc ca puțina mea îndemânare de pozar să vă facă să simțiți măcar pentru o clipă, alături de mine, foșnetul fermecat al bulevardelor de apă pe care lunecă ușor corăbiile unei vacanțe rare..
Comentează