banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

La naiba, cu certificatul de căsătorie!

Unul din foștii “locatari” ai vieții mele avea un cântec, care se bucura de mare succes: “Iubire făra acte”. Începea cam așa : “În odaia noastră mică/ Din mansarda cenușie/ Ne iubeam în libertate/ Fără act la primărie..” Bref! Cei doi protagoniști ai iubirii ilegale au fost nevoiți să-și părăsească , într-un final, cuibușorul de nebunii, după ce intraseră într-un conflict deschis cu “prea-moralii” lor vecini. Melodia se isprăvea, după obișnuitele 3-4 minute, însă situația strecurată printre rânduri rămânea mereu în coadă de furculiță: ce câștigă iubirile noastre, dacă decidem sa le plimbăm si pe la Ofițerul Stării Civile? Este intrarea în “legalitate deplină” un catalizator al fericirii conjugale? Si care sunt, până la urmă, efectele acelui “petec de hârtie” – cum îl numesc, în zeflemea,  cei ce nu dau nici doi bani pe el ? Vorbim despre un efect constructiv sau, dimpotrivă, destructiv?

“De ce ați ajuns până la urmă să vă căsătoriți cu acte?” – am întrebat-o pe buna mea prietenă, Luminița  când, după 16 ani de relatie fericită cu Sașa al ei, au hotărât să-și îmbogățească sertarul cu acte, adăugându-i și un certificat de căsătorie. Cică se săturaseră să-i tot întrebe unii și alții: “Da’ voi de ce nu vă luați cu acte, dacă tot sunteți de atâta timp împreună?”. Și, până la urmă, la insistențele unor buni prieteni care le-au devenit ulterior și nași, au consimțit să facă și acest pas. S-a schimbat ceva în viața lor? Ași! Relația lor este la fel de trainică, doar că, pe genericul de fnal al emisiunilor noastre, Luminița a început să se semneze “Dumitrescu-Boscu”. În rest, toate au rămas la fel, poate doar ceva mai multe vizite la nași.

Lucrurile nu stau însă întotdeauna așa. O mătușă de departe a urmat “traseul” Luminiței mele, fără s-o fi cunoscut vreodată. Deși se afla la a doua tinerețe și eliberată fiind dintr-un un mariaj eșuat, doamna doctor a locuit, bine-merci, în concubinaj cu un domn colonel topit după ea și care era în stare să-i ofere și luna de pe cer. Cei doi s-au înțeles perfect ani de zile, după care , la insistențele nu-știu-cui ( mătușa sustine că ale unui personaj încornorat!) cei doi au rostit și ei acel DA oficial, care i-a adus la numitorul comun al numelui de familie. Mătușa mea a alergat apoi, preț de cateva săptămâni bune, până și-a schimbat toate actele, contractele și alte chestii oficiale, după care și-au reluat viața de familie. Aș zice “aceeași”, însă voi greși. Căci văzându-se “cu sacii-n căruță”, dom’colonel s-a “relaxat” total, din toate punctele de vedere. Proaspătul însurățel a renunțat treptat la viața sportivă, la mersul pe bicicletă și antrenamentele la tenis, a început să facă burtică, aceasta transformându-se, în timp, într-un adevărat “burdihan”. Stilul lui tineresc și elegant de a se îmbrăca a fost abandonat, în favoarea celui “neglijent”. Eternii jeanși, combinați mereu cu același pulovăr sau cămașă cadrilată, deveniseră uniforma nepăsării sale depline. Nici de tuns nu se mai tundea la vechiul său hair-stilist, ci optase prentu frizeria de cartier, mult mai aproape de casă. Dar asta nu e tot. Schimbările si-au făcut curând  apariția și în relația lor afectivă. Frecvența cu care îi spunea mătușii mele “te iubesc” scăzuse vertiginos, florile, altădată atât de prezente în apartamentul lor chiar și fără motiv, deveniseră un lux, asociat doar marilor sărbători : ziua ei și 8 martie. De ieșit în oraș aproape că nu mai ieșeau ( și nu pentru că nu ar fi vrut mătușa mea, care este o persoană extrem de socială,  dar mereu se găsea câte un meci sau un talk show, mult mai interesante decat puzza sau filmul siropos cu care îl ademenea ea. Până și găleata cu gunoi a sesizat schimbarea : nu mai era dusă, la ghenă, de el, ci de ea. Sacoșele de piață îi împărtășeau soarta. “Piața în doi”, care era una din plăcerile lor “de cuplu” nu se mai întâmpla decât , eventual , în din ce în ce mai rarele lor vacante.   În schimb, dom’colonel devenise extrem de prezent în viața fostei sale familii. Fiica sa începuse să-l acceseze brusc, din ce în ce mai des și , de regulă, în momentele cele mai nepotrivite, cu solicitări legate, de regulă, de micuțul nepoțel. Încercările mătușii mele de a compensa lipsa lui de atenție, cu ieșiri cu prietenele în oraș, se soldau mai mereu cu reproșuri de genul “ Ești femeie măritată, mai stai și pe-acasă”. Într-un cuvânt, importantul act de căsătorie turtise tot romantismul relației lor de până atunci. Aceasta devenise ternă, previzibilă, lipsita de strălucire și romantism. “Căsătoria ucide iubirea” , spunea cineva ( nu, nu mătușa mea, care e medic dermatolog, nu de suflete! ). Și deși în mințile noastre, încă mai persistă ideea că orice act oficial sporește siguranța unei tranzactii, din păcate mulți percep certificatul de căsătorie ca pe un act de proprietate, sub ștampila căruia stă ascunsă impresia că ai dobandit drepturi depline asupra celuilalt, că “lupta pentru a-l cuceri” s-a încheiat și că nimeni și nimic nu mai poate schimba această stare de lucruri. Desigur, am întâlnit destule femei care au recurs la ultimatumuri de genul : “Până nu ne căsătorim, nu-ți fac copii!”. Și?… Au zis DA, și-au făcut poze pe treptele Oficiului de Stare Civilă, și au turnat copii pe bandă rulantă, percepându-i ca pe verigile unui lanț care să le țină bărbații legați de casă. Divorțuri răsunătoare și timpurii au pus însă capăt acestor “certitudini matrimoniale de nezdruncinat”, stipulate in contract.

“Iubirea fără acte” rămâne, posibil, singura soluție de perpetuare și conservare în perfectă stare a unei relații romantice, în  cadrul căreia acel unic lucru care-i leagă pe cei doi, este dragostea. 

Rubrică oferită de

Femei de 10 pe Facebook