Dacă e să nu-mi placă ceva sau să mă aducă la disperare irevocabilă, este desigur, iubirea din complezență. Săruturi aruncate pe jumătate și priviri înșelătoare, prinse pe furiș, oferite doar pentru că au trecut anii și pentru că dă destul de bine în peisaj să mimezi o fericire tâmpă, pe care n-o mai simți de multă vreme. Nu înțeleg raționamentele și credeți-mă că am încercat, dar în ruptul capului nu se prinde de mine nici urmă de pupincurism inutil într-o combinație care are un final petrecut, deja anticipat și care nu suportă nici un fel de reconciliere.
Mi se pare înjositor, nu neapărat pentru personajele principale, cât pentru povestea de început, să mânjești totul cu indiferența și nepăsarea de acum. E trist să privești în gol și să vezi în față un om pe care l-ai adorat și care acum e doar o adunătură de carne, oase și suflet, care are ticuri, care te enervează, care te încurcă și cel mai rău, nu te lasă să te dezvolți.
Chiar și dacă asta-i doar în capul tău, uneori sec, tot se rupe lanțul de iubire.
Și credeți-mă, nu-i obligatoriu ca toată lumea să iubească. Eu unul mi-aș rupe, cu toate unghiile mele roase, cu patimă și înverșunare, toată inima din piept să mă știu în plus, să mă simt ca o cârpă pusă la păstrare în lada de zestre, cu naftalină, pentru că-s mișto, nu mă demodez și cine știe când mai e nevoie. Ar plânge-n mine toată bucuria lumii dacă aș fi nevoit să privesc în ochii cuiva și să spun fără menajamente acel „TE IUBESC”, bagatelizat de mulți, fără să-l percep, să-l înțeleg, să-l vizualizez și să-l palpez.
Da, prieteni dragi, iubirea mare trece! Am mai zis asta și-o voi repeta la infinit! Ar fi superb să avem o viață de începuturi, fără asumări și să cunoaștem sute de oameni care să ne îmbogățească și care să nu ne facă să ne pierdem, voit și feeric, mințile. Să ne dăm cu fundul de fiecare luntre și să adulmecăm prada, fără să ne pese că poate săraca, n-ar mai suferi!
Și-așa n-ar mai fi nici războaie, mai puține atentate, ar scădea obezitatea și sinuciderile, n-ar mai scrie idioții citate pe internet și ne-am lăsa cu toții de meserie și ne-am vedea de treabă, încercând să trăim cât mai multe istorii! Dar ce să-i faci, nu-i așa, și după ce trece iubirea și pasiunea de început, apare etapa eliminatorie, aia în care te rogi să te-accepte! Și te ia – pentru mult timp s-ar zice! Și începeți să trageți împreună la un inexistent și inegal jug, care nu-i frumos dacă nu-i reciproc!
Iar aici intervine respectul, camaraderia și loialitatea, sexul bun prelungit în ani, nu ca o corvoadă sau o obligație contractuală, ci ca o simplă și firească întrepătrundere a două entități care n-au altceva în comun decât o singură și mirabilă iubire. Iar când toate astea dispar și vrei să bagi la pontaj cât mai mulți ani, de parcă te-ar premia cineva pentru anduranță, apare complezența, care-i moartea pasiunii. Nimic nu se mai scoală și e trist! Nu-i fair să te păcălești pe tine însuți și omul de lângă atunci când nu mai simți. Ia toate amintirile, într-un bagaj colorat imaginar, spune un mare și cald mulțumesc și pleacă.
Altcineva ar merita să se bucure de ochii pe care tu nu-i mai vezi luminoși, ca fiind o podoabă și singurii din acest univers, ca și cum ți-ar fi fost destinați. Iubirea din complezență e o boală, care se ia și care face victime. Din ce în ce mai multe! Eu unul tratament n-am și nici nu mă obosesc cu rețete, căci viața începe cu tine și se termină, hain, tot cu tine! Dă-ți o palmă și treci mai departe! NEXT!
Comentează