Bombănelile Marinei Editoriale

  “Tata și caii”, de Victor Socaciu. Povestea unui cântec


     Când Victor a compus “Tata și caii”, pe la începutul anilor ‘80, eu abia terminam liceul, iar el deja era …pe cai mari , la Cenaclul Flacăra. Adrian Păunescu ținea foarte mult la Victor și, la un moment dat, până să intervină ruptura dintre ei ( din fericire, reparabilă și, în final, reparată! ) artistul a fost omul său de încredere. De altfel, o sumedenie din cântecele lui Victor Socaciu valorificau versurile lui Păunescu. Iar Păunescu, se știe,  era genial.

     Unul din cântecele cele mai frumoase ale celui căruia 16 ani i-am purtat numele și copilul în pântece,  este cel intitulat “Tata si caii”. Din toat cele istorisite mai sus se deduce clar că nu am fost martora nașterii sale ( n-aveam cum, nu ne cunoșteam încă!) păstrez însă în suflet câteva detalii legate de această melodie superbă și care, aidoma unui reflex pavlovian, îmi vin în minte de fiecare dată când aud, răzbătând de undeva : …”tropa-trop prin oraș / șchiopătatul galop / un țăran și doi cai, tropa-trop. 

    Îmbrăcate în muzica fostului meu soț, versurile sensibile și dramatice deopotrivă ale lui Păunescu îmi par de-a dreptul picturale. Mi se așterne în fața ochilor un peisaj citadin mohorât , animat de o căruță tristă,  trasă de doi cai și scârțâind din toate încheieturile,  mânată de un căruțaș care, pe măsură ce se apropie, își dezvăluie, în mod emoționant, identitatea : este chiar părintele celui ce privește, al copilului plecat demult de acasă și care-și descoperă atât de schimbatul părinte. Însă, de rușine, refuză să-l “recunoască” … Oare  câți din jurul nostru nu au aceste reacții? Câți nu se uită aproape cu jenă la părinții încremeniți în trecut, care nu se mai ridică la standardele “ajunșilor” lor copii? Sper..cât mai puțini…

     Patima cu care Victor a interpretat, de fiecare dată, pe scenă, acest adevărat “hit” al său,  am legat-o mereu de regăsirea sa în versurile poetului. Nu, nicidecum la “jena” de care vă vorbeam, căci Victor își venera părinții, chiar și așa, sărmani și modești cum îi păstrase timpul! Mă refer la cu totul altceva…

Victor fusese și el plecat de timpuriu de acasă. De foarte timpuriu. Și când spun “plecat de acasă” nu mă refer doar la plecarea din casa părintească, ci și din orașul natal.  A lăsat în urma sa doi părinți veșnic neconsolați,  care au îmbătrânit singuri în locuința lor “de sub cer” ,  de la ultimul etaj al unui bloc muncitoresc din orașul de la poalele Tâmpei… Victor simțea mereu, cântând acest cântec, că își cântă de fapt propria poveste, vorbind despre sine, cel plecat “la oraș”, și despre părinții pe care aproape îi diviniza și care s-au stins pe rând, fără să-și aibă fiul la căpătâi… 

    Tatăl lui Victor devenea astfel, în mintea artistului, la fiecare interpretare a melodiei,  “căruțașul” acela mostenit, “rătăcind pe șosele” și osândit să ducă pe umerii săi și ai soției, singurătatea  bătrâneții și greul vieții dusă departe de unicul fiu. Victor însă  își venera tatăl ( pe amândoi părinții)  și nu s-a rușinat niciodată de faptul că părintele său nu era decât un om simplu, care a trudit întreaga viață la celebra odinioară uzină “Tractorul” din Brașov. Un om harnic, fără prea multă carte, dar care-și știa locul  și avea frica lui Dumnezeu. 

     Nu pot uita cât de mândru l-am surprins pe Socaciu senior atunci când, undeva prin 1995, am transmis emisiunea “Cazuri și necazuri în dragoste chiar de la Uzina “Tractorul”, direct dintr-una din secțiile de producție. Victor a fost fireste unul dintre invitați, brașovean fiind, dar totodată și membru al echipei “Ceaiului de la ora 5” ( cele două emisiuni produse de mine și echipa mea, circulau prin țară “la pachet”, una transmițându-se joi după amiaza, la ora 5, cealaltă – marți, la ora 6, din locații diferite ale acelorași orașe-gazdă ) . Și cum puteau lipsi atunci, din mulțimea de spectatori,  părinții trubadurului, mai cu seamă că viața tatăl său  se derulase în această uzină faimoasă? Tin minte că, după ce Victor și-a cântat, pe scena improvizată în secția de producție,  piesa pe care i-o solicitasem, am luat microfonul, m-am desprins de la locul meu de moderator și m-am amestecat în public, dialogând cu spectatorii, lucru pe care-l făceam, de altfel, deseori. De data asta însă, nimic nu era întâmplător. Mi-am făcut loc, cu greu, lângă părinții lui Victor, amestecați în mulțime. Victor mă rugase să nu le spun dinainte intențiile mele de a-i intervieva, pentru că “se vor pierde, cu siguranță”. S-au pierdut oricum 😊nși, luat prin surprindere,  tata Socaciu n-a reușit decât să îngaime cât de mândru este că a lucrat…nu mai stiu câte zeci de ani la “Tractorul”…Dialogul m-a înduioșat, ceea ce m-a adus la numitor comun cu Victor, căruia i-am surprins o lacrimă în colțul ochiului..

    Socaciu tatăl era un om, de regulă,  foarte tăcut și modest. De fapt, modest era întreg traiul familiei Socaciu, în apartamentul lor de două camere din Brașov. Era mobilat sărăcăcios, în spiritul perioadei ceaușiste; l-am găsit foarte asemănător celui în care eu însămi am crescut, la București . În rest, era ordine și curățenie deplină. Frigiderul avea în pântecele sale strictul necesar, șifonierele erau pline cu haine păstrate de decenii, iar pereții – de fotografiile și diplomele fiului iubit. Găseai acolo un soi de “cult al feciorului plecat de acasă și ajuns celebru, la București”, lucru care mă impresiona de fiecare dată când ne mai abăteam, în drumurile noastre, prin Brașov, cu sau fără Victoraș împreună cu noi. 

Venirea acestuia din urmă pe lume a produs mare bucurie în familia lui Victor, mai cu seamă în sufletul seniorului Socaciu : prin fiul meu, numele neamului Socaciu mergea mai departe. Știu că bunicii își iubeau foarte mult și cealaltă nepoțică , pe Iulia, de care le era foarte dor, după ce aceasta plecase definitiv în Australia, cu mama ei, după divorțul de Victor. Nu de puține ori, soacra mea îmi arăta poze cu Iulia, din copilăria întâmplată câtiva ani și în casa lor. Știu că părinții lui Victor au ținut foarte mult la Doina, prima lor noră și au suferit foarte mult după despărțirea lor. Se pare că Doina era o persoană remarcabilă și, în plus, o femeie frumoasă și delicată, pe care, după cum îmi povestea chiar soțul meu, și el o iubise foarte mult. Era , de fapt,  prima lui iubire. Ce s-o fi întâmplat și acolo, Dumnezeu știe….

     Dar să ne întoarcem la “Tata și caii”. 

     Ori de câte ori Victor avea un eveniment artistic la București, tatăl său era nelipsit. Asta dincolo de vizitele pe care ni le făceau deseori socrii,  așa, pur și simplu, de dor,  sau cu o ocazie anume –  de regulă evenimente de familie sau mers pe la doctori. Vizitele lor erau scurte : deși fără prea multă școală, aveau înțelepciunea nativă a homului din popor, care știe că nu e bine ca tinerii să se amestece prea multă vreme cu părinții, ca să nu iasă scântei. Prin urmare, n-am fost adusă niciodată în situația de a gândi: “Of, de-ar pleca ăștia odată!” Părinții lui Victor dormeau o noapte-două la noi, după care își luau rămas bun, mulțumiți în sinea lor că și-au vazut nepotul și că în casa fiului lucrurile stau bine : e și dragoste, și belșug. Tata socru însă răspundea “prezent!” la fiecare convocare a lui Victor, legată de câte un eveniment artistic. Venea la București, de regulă, împreună cu Octi, unul din mulții săi frați și cel mai apropiat, “să dea o mână de ajutor”. Cel puțin, la anualul festival “Om bun”, pe care Victor l-a pus pe picioare la începutul anilor ‘90, care a continuat fără oprire două decenii ( și care înțeleg că, organizat inconștient anul trecut,în plină pandemie,  i-a grăbit , de fapt, sfârșitul ) tata Socaciu era mai mereu cooptat în “comitetul de organizare”. Ajuta și el cum putea : ba rupea bilete la intrare, ba mai căra lăzi cu apă minerală sau bere, ba avea grijă de chitara lui Victor și de servieta cu onorariile participanților. Era foarte încântat să se afle între artiști ( cu unii se știa de pe vremea Cenaclului Flacăra) și socializa cu ei, cu mare bucurie. Sunt sigură că fiecare astfel de întâmplare devenea un adevărat balon cu oxigen pentru sărmanul bătrânel, căruia îi creștea sufletul văzând câtă lume adună acțiunea fiului său și cât de multe aplauze primește prezența acestuia pe scenă.   

   …Personal, nu veneam foarte des la Festival. Îl ajutam de acasă pe Victor în organizare și mai ales în găsirea sponsorilor, îi aranjam echipe de filmare și uneori chiar difuzarea la TVR, în rest…simțeam că e mai bine să stau acasă. Victor era atât de agitat, în serile de festival ( totul fiind pe umerii săi și ai fratelui meu, Sergiu, care i-a fost mână dreaptă în toți acei ani) , încât numai de o nevastă pe cap nu avea nevoie! În plus, văzusem în atâtea randuri cât de scrispați deveneau ceilalți colegi ai săi de scenă atunci când le apăreau soțiile, prin culise! 😁 Aveam deplină încredere în Victor si preferam să stau acasă cu copiii , mai dându-i din când în cand cand câte un telefon, ca  să-l întreb diverse lucruri :  câtă lume e în sală, dacă i-au venit toți jurații, dacă se înțelege bine cu echipa TVR, cum “merge” recitalul lui X sau Y.  Acum, cu regret o spun, poate că dacă eram mai “prezentă” în peisaj, multe lucruri rele nu s-ar fi întamplat pe acolo…Dar regretele sunt tardive, așa că îmi voi aminti doar despre frumusețea și emoția acelor seri de festival , în special a celor în care era programat recitalul lui Victor. Pe acesta nu l-aș fi ratat pentru nimic în lume. Mă îmbrăcam frumos, mă aranjam,  (doar nu eram o simplă vedetă de televiziune, ci în primul rând… soția directorului de Festival!😁)  și mă insinuam în culise, pregătită să-mi aplaud soțul până la înroșirea palmelor. Victor era foarte încântat când îmi făceam apariția ( la început singură, după o vreme însoțită și de Victoraș) . Lăsa baltă tot ce făcea în acel moment, venea către mine, mă strângea în brațe de mureau de necaz toate fătucile ce rătăceau prin spatele scenei, la vânătoare de autografe. După care stăteam cumințică, lăsându-l să-și vadă de treabă, până venea momentul recitalului și mă reuneam cu tata socru , pe cele două scaune pe care ni le aducea Victor însuși în culise, ca să vedem mai bine. “A vedea mai bine” e un eufemism, pentru că de fapt vedeam aiurea de tot , de acolo ( îi vedeam lui Victor doar profilul!)  si nici sunetul nu era prea grozav, în culise. Da, dar eram la doi pași de artist și simțeam cum emoția lui mușcă și din sufletul meu, care se strângea ghem, de la primul acord de chitară și  până la ultimul bis. Nu vă spun ce încântare aveam atunci când, în mijlocul recitalului, Victor obișnuia să-mi dedice, public, una din cele două melodii atât de importante pentru noi : “Ceasul iubirii” sau “Lângă inimă îmi stai”. Pentru mine acea dedicație și privirea fugitivă, îndreptată de artistul de pe scenă spre culisa în care respiram eu, valorau cât tot festivalul la un loc. 

    Dar mai era un suflet “băgat în seamă” de artist, în timpul recitalului de pe scena “Om Bun”  : tatăl lui. De cele mai multe ori, când se pregătea să cânte “Tata si caii”, lui Victor i se umezeau ochii și făcea câte o referire emoționantă la părintele său. Aflată, de regulă, în preajma acestuia din urmă la momentul respectiv, am fost martora emoțiilor pe care i le inducea socrului meu  momentul cu pricina…Și uite așa se făcea că, la fiecare ediție “Om Bun”, doi oameni dragi lui Victor lăcrimau în culise, la recitalurile directorului de festival… 

    Legat de “Tata și caii”, vă voi mai spune că am asistat la zeci de concerte ale lui Victor, și în țară și peste hotare. Nu cred să fi existat măcar unul, în care melodia să nu iște ropote de aplauze sau să nu fie cerută insistent de public, fie la bisuri, fie în cazul în care Victor o omitea din program. Fără doar și poate, interpretarea emoționantă a artistului, suprapusă peste muzica sa fără cusur și îmbrăcată în versurile măiastre ale lui Păunescu,  atingeau resorturile intime ale fiecărui suflet din sală. La urma urmei, mulți dintre noi  avem, poate,  părinți lăsați prin depărtări, de care uneori uităm în chip nedrept și de care ne amintim uneori mult prea târziu… “Si-ntr-o carte poștală târzie / C-o ștampilă de Iad și de Rai/ Voi afla c-a murit pe șosele / Lunecând sub copite de cai…”

Hadeți să mai ascultăm o dată acest cântec-emblemă : 


 

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Marina , esti de o sensibilitate deosebita . Toate aprecierile pt. splenditul tau comentariu !