Nu știu, zău, ce să-i spun doamnei H. O cunosc de când eram mică, căci fiul său mi-a fost coleg, ani buni. În fine, puștiul nu era chiar ușă de biserică, dar asta n-are nicio importanță. Și oricum, femeia n-are nicio vină. Sau…poate are? Cine știe? …Cert este că, după divorțul parinților ( “capul casei” era un bețivan notoriu, pe care strada noastră nu cred că l-a văzut vreodată altfel decât puțind a alcool si legănându-se precum un marinar ajuns la țărm, după o veșnicie petrecută pe corabie), fiul “a ales” să rămână cu părintele. Acesta din urmă, ajutându-se “coleg de pahar” sus-pus, cu grade multe ( nu în pahar, ci pe epoleți), a reușit această “inginerie familială” : să facă astfel încât Tribunalul să-l desprinde pe copil de mama sa, atasăndu-i-l iresponsabilului său tată… Din acel moment, copilul a luat-o-n jos, iar maică-sa , fostă profesoară de desen, n-a mai fost niciodată ce-a fost. La pensie a ieșit de la o făbricuță de făcut etichete, locul unde s-a refugiat la puțin timp după divorț : n-a mai putut profesa ca și dascăl, pentru că , de fiecare dată când intra pe poarta școlii, în orice copil îl vedea pe al său, pe care Soarta i-l confiscase… O vreme l-a pândit pe la ieșirea din școală, încercând zadarnic să intre în legătură cu el. “Celalalt” era mereu pe-aproape, zădărnicindu-i planurile…Apoi, după o vreme, copilul a dispărut, părinții celorlalți copii, pe care-i cunoștea de pe la ședințe, spunându-i că bețivanul se mutase din oraș, luându-l pe Alex cu el spre o destinație necunoscută. Toate cercetările ulterioare ale femeii s-au ciocnit de misterul unei dispariții totale. Anii ce au urmat – deceniile, de fapt – au fost, pentru doamna H. o nesfârșită agonie, în care, drumurile la biserică, necunoscute ei până atunci, deveniseră o inerminabilă și inutilă implorare a Domnului să-i aducă baiatul înapoi…
Bref. Zilele trecute, femeia mi-a cerut un sfat. Ca într-un film lacrimogen de pe Netflix, minunea la care visase o viață, s-a întâmplat. Chiar înainte de sărbători, într-una din acele zile cenușii care semănau toate una cu cealaltă, femeia a primit un telefon. Unul care era cât pe-aci s-o omoare. Fiul său, ajuns cică om de afaceri în Canada, și-a amintit brusc că are o mamă, după ce decenii în șir ignorase acest detaliu; a căutat-o și, descoperind-o , culmea! la același număr de telefon , în aceeași casă părintească în care crescuse și el, până la 15 ani, i-a trântit , hodoronc-tronc, o propunere abracadabrantă : “- Bună, mama, ce mai faci? Ești sănătoasă? Ce-ar fi să vii să stai la noi, o vreme, căci fiica noastră a născut gemeni și are nevoie de o bonă…”. Cam așa a sunat dialogul lor, întâmplat chiar în ajunul Crăciunului, cand toată lumea visează la minuni..l. După ce și-a revenit din leșin, mama lui Alex a spus DA, cu un glas stins și fără să se gândească prea mult. Acel DA a fost, de fapt, răbufnirea spiritului matern, care s-a zvârcolit zeci de ani în carcasa unui suflet îngenuncheat de destin, nemaigăsindu-și niciodată alinarea…
După ce ipoteza unei glume proaste a fost exclusă ( mărturisesc că am participat și eu, alături de alți cunoscuți, la “investigații”) a început “dezbaterea” : să plece sau să nu plece? În chinuită a femeii, Alex nu era nicidecum acel burtos cu chelie și față impertinentă, care apărea în cele câteva fotografii trimise, la insistențele noastre, pe WApp, ci același pusti blonduț și sfios de odinioară, cu ochii înecați în lacrimi, imagine care-i rămăsese întipărită femeii în minte, în acea fatidică zi a desparțirii definitive…
…Au trecut Sărbătorile, fără să apuc să mai trec pe la doamna H. Am felicitat-o, telefonic, de Crăciun și de Anul Nou, dar scurt, caci eram înconjurată de oaspeți galăgiosi. Zilele trecute, în sfârșit, aflându-mă prin zonă, mi-am amintit de impasul femeii și, curioasă să aflu decizia pe care o luase, i-am sunat la ușă. Decizia aceea majoră nu fusese luată încă. Pe “câmpul de luptă”, armata dorințelor și sentimentelor încătușate atâta amar de vreme în sufletul mamei, avea de înfruntat armata reacțiilor celor din jur, a celor care, fără excepție, o îndemnau pe femeie să stea pe loc și să decline provocarea nesimțită a celui ce, preț de peste 40 de ani, o exclusese din viața sa…
…Mi-a deschis ușa o pereche de ochi în care lacrimile spălaseră parcă acea culoare pe care le-o știam. Femeia era trasă la față iar suferința care oricum îi era întipărită pe chip cam de când o țineam eu minte, se accentuase parcă și mai tare, în aceste ultime zile.. Am îmbrățișat-o și i-am întins platoul de prăjituri pe care i-l luasem în drum. N-a fost vreme de dialoguri de complezența. Acel “-Ce mai faceți, doamna H?” a fost repede îngițit de contra-întrebarea femeii : “- Ce să mă sfătuiești să fac, Marina?”…I-am promis că voi medita la asta și, la finele acestei săptămâni, voi reveni cu un sfat…
…pe care, de atunci îl tot caut. Voi, la rându-vă, ce mă sfătuiți? Sau , de fapt, ce O sfătuiți pe doamna H?…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BISEPTOL
Comentează