…Sunt într-o mare încurcătură. Un sfat mi-ar prinde bine, deși viața m-a învățat că multe din sfaturile primite e mai bine să le ignori. Uneori, chiar să faci invers decât ți se sugerează..
Zilele trecute, măsuram, cu pasul, Calea Dorobanților. Trebuia să-mi ridic o pereche de ochelari de la unul din acele magazine, unde ochelarii costă mai mult decât niște ochi noi! Dar nu despre asta este vorba. Se lăsase înserarea, aducând, oarecum, la un numitor comun chipurile trecătorilor, fie ei businessmani, pițipoance sau pensionari vânturându-se după medicamente. Noaptea, se știe, toate pisicile sunt negre.
Eram concentrată, așadar, să nu alunec pe ochiurile de gheață care mai sticleau colo și colo. Regula iernilor e dură: în spatele oricărui luciu de gheață se ascunde, de fapt, un picior înfășurat în ghips.. Totuși, din când în când, îmi ridicam privirea, măturând cu ea împrejurul. Vitrinele, oamenii, câinii fără covrigi în coadă. La un moment dat, mi-a atras atenția o voce cunoscută. Am o ureche muzicală rezonabilă și sunt prietenă cu sunetele. Am privit cu atenție sursa vocii , recunoscându-l, de la spate, pe soțul unei bune colege din TVR. Mergea, încolăcind cu brațul drept, umerii unei blonduțe mignone, care nu era, în niciun caz, colega mea. Primul impuls a fost să-i strig “- Hei, la mulți ani! Ce-i cu tine pe aici?” – asta știind că locuiau într-o cu totul altă parte a Bucureștiului ( după cum vedeți, sunt destul de zgârcită în detalii, pentru a nu oferi indicii). Mi-am frânat însă, la timp, vorbele ce stăteau să decoleze de sub fularul ce-mi înfășura jumătate din față. Am simțit brusc nevoia să-i urmăresc. Mergeau cu un pas săltat, deși ea era cocoțată pe niște tocuri care nu aveau nicio legătura cu vremea de afară. Nici fustița scurtă de piele, care abia mijea de sub cojocelul cenușiu nu se asorta cu gradele din termometru. Dar..asta e, rabdă baba la frumos. Soțul colegei mele îi tot spunea blondinei ceva șoptit, la ureche și o auzeam slobozind, în răstimpuri, câte un râs cristalin, ușor forțat pe alocuri. Deși trecusem demult de magazinul de optică, am continuat să merg în spatele lor. Eram atât de camuflată ( cam cum e omul, când știe că nu se va întâlni cu niciun cunoscut! ), încât nu exista nici cel mai mic pericol de a fi recunoscută, la o adică. ..Cei doi își vedeau însă nestingheriti de drum, având întunericul drept complice și o cutie de tort, atârnând de mâna lui. E clar că mergeau într-o vizită. Sau..poate la o seară romantică, în doi, în jurul unui tort.. La un moment dat, s-au oprit brusc în drum, el s-a aplecat asupra ei ( chiar și cu tocuri, tot mărunțică era) și a sărutat-o apăsat pe gură. Am numărat vreo 12 secunde, deci era un sărut în toată regula. După care el si-a șters botul cu dosul mânecii, ea si-a aranjat pletele blonde, care-o luaseră razna în timpul sărutului și amândoi au virat-o către intrarea într-unul din blocurile de pe Radu Beller. M-am oprit în dreptul lor, chipurile , să scotocesc ceva prin poșetă. Ea a format, între timp, un cod de interfon, ușa s-a deschis și cei doi s-au pierdut îndărătul ei, trântind-o cu zgomotul nerăbdării…
Am făcut stânga-mprejur parcurgând drumul înapoi, braț la braț , iată, cu o mare dilemă: ce-ar trebui să fac? Să-mi avertizez colega, care, din câte știam, se lăuda mereu cu o căsnicie exemplară? Să-mi văd de treaba mea, evitând să devin scânteia care va aprinde, sigur, un scandal conjugal? Dar dacă este un “modus vivendi” asupra căruia au căzut de acord amândoi?…Dar eu..oare eu, într-o astfel de situație, aș prefera să știu, sau să fiu lăsată să merg înainte, amăgindu-mă că soțul mă iubește și că am o căsnicie de nota 10? Mi-am amintit atunci cum, cu ani în urmă, când unul din colegii de scenă ai fostului meu soț, mă trăsese de mânecă, să fiu atentă cu cine umblă acesta, în timp ce eu îl știu în Parlament, i-am râs în nas, spunându-i că pe mine nu mă interesează bârfele. Oi fi făcut bine, atunci? Viața a demonstrat că nu…
Una peste alta, concediul mi s-a isprăvit, mâine reîncep serviciul și sigur mă voi intersecta, cât de curând, pe holurile TVR, cu colega mea. Și…ce voi face atunci?..
Mai am ceva timp de gândire, deși…aș avea parcă nevoie și de un sfat. Voi..ce spuneți? Este tăcerea de aur, în acest caz?
Rubrică oferita de
Comentează