Bombănelile Marinei Editoriale

Ana și roata de rezervă

 

    Mi-e foarte greu să cred că o femeie inteligentă nu știe să-și gestioneze viața personală. Și totuși…”marile prostii nu aparțin marilor proști, ci marilor deștepți”, spunea un mare scriitor, pare-mi-se Mark Twain. In plus, însuși parcursul meu a avut destule “scăpări”, dar aici am încă dubii că m-aș putea încadra în armata femeilor deștepte. De fapt, important e, în viață, să te trezești la timp,  căci de greșit, greșim cu toții. 

Dar să revin la esența acestui editorial. Spuneam că mi-e greu să pricep  cum se face de o femeie cu scaun la cap se poate complace într-o postură ingrată, sentimental vorbind. Este vorba despre Ana, vecina părinților mei, pe care am văzut-o crescând sub ochii mei, dat fiind copilăriile noastre oarecum suprapuse. Ana este astăzi conferențiar universitar, are doi copii proaspăt absolvenți de medicină și o căsnicie ratată la activ, despre care stiu cam tot, grație SRI-ului de bloc, care funționează perfect. În plus, Ana este o femeie frumoasă și atragătoare, în pofida celor 50 de lumânări pe care și le-a înfipt în tortul de anul trecut. Este o prezență plăcută, o femeie “de casă” – cum se spune în popor, este copia fidelă a mamei sale, o excelentă gospodină, de la care mama mea învăța , pe vremuri, nenumărate  rețete, pe care apoi le exersa pe noi. Dar să revenim la Ana. Ana nu e niciodată plictisitoare, nu e invidioasă, nu e clevetitoare. E doar puțin dolofană și..cam atât. Chestia cu “e și puțin gâsculiță” vine abia la urmă, diagnosticul acesta fiindu-i pus de mine. Ca de altfel și numele “de împrumut”, pentru că, sper că vă dați seama, pe Ana n-o cheamă Ana, căci nu vreau s-o recunoască nimeni, cu atât mai mult colegii de Catedră. 

Bref. Acum vreo șase ani, Ana noastră s-a îndrăgostit. Pe locul rămas gol de “defunctul”  său soț ( majoritatea divorțatelor adoptă poziția “ pentru mine e ca și mort”) multă vreme n-a fost acceptat nimeni. Avuseseră o căsnicie odioasă, referitor la care până și vecinii ( experți în a evalua viețile altora) îi țineau partea femeii . Ana și-a purtat apoi penitența singurătății ani în șir, până în ziua în care copiii au împlinit 18 ani. Apoi…s-a îndrăgostit din nou Ca la 16 ani. Și-a pierdut capul, a trecut prin faza fluturilor în stomac, a plutit, a visat, a devenit strălucitoare și aproape de nerecunoscut. Hainele posomorâte au fost înghesuite în fundul șifonierelor, au fost repuse în drepturi rochițele înflorate, pantofii cu toc înalt, bluzele decoltate, parfumurile amețitoare. Toate bune și frumoase. Până și cârcotașii vecini admiteau că..”foarte bine, e încă tânără, trebuie să-și vadă de viața ei. Viața merge înainte”. Doar că…alesul inimii Anei, deși bărbat frumos și bun, aproape fără cusur, era foarte…însurat. Desigur, ca în toate cazurile, nevasta era o scorpie, dar diverse motive îl țineau agățat de ea : copiii încă minori ( deh,  făcuți “la bătrânețe”) , afacerile în care ea era acționar, imaginea publică, etc. Ana era însă atât de îndrăgostită, încât a acceptat să fie …”roata de rezervă”. Își încasa cuminte doza de iubire, declarațiile, buchetele de flori, micile atenții, escapadele furișate de la final de săptămână, după care se reîntorcea, la fel de cuminte în singurătatea sa, umplându-și timpul cu simulări mentale,  în care îl vedea pe “EL”, Făt-Frumosul ei, adânc implicat în viața sa de familie. În zilele bune, optimiste adică, imaginația  îi dezvăluia Anei un om trist și împovărat de mariajul complicat căruia era nevoit să-i facă față ; în zilele proaste, când pesimismul punea stăpânire pe biata femeie, imaginea din mintea sa devenea idilică : EL devenea brusc un soț iubitor, care, de fapt, avea o căsnicie fericită, deloc chinuitoare – așa cum  îi era  zugrăvită Anei,  în scurtele întâlniri cu Făt Frumos. Puntea dintre cele două simulări mentale erau veșnicele lui promisiuni : “Vom fi împreună”, “Mai ai răbdare”, “Încă un pic”…

….Trecut-au  ani vreo 6. Vizitele mele la părinți mi-au dezvăluit, gradual,  declinul optimismului vecinei mele. Dintr-o femeie care re-înflorise, Ana devenea încet-încet o creatură inertă, care îmi răspundea mecanic la salut, evitând dialogul cu mine, probabil de teama să n-o mai întreb cum o duce pe plan amoros. Cel mai groazninc lucru, când în viața ta e haos, este – credeți-mă – să te întrebe lumea cum ești : pe de o parte, ai simți nevoia să te descarci, plângând pe toți umerii ce-ți ies în cale, pe de altă parte, decența și teama de ridicol și de bârfe, te îndeamnă să-ți înșurubezi capul în nisip, precum un struț cu pene răzvrătite, și asta pentru ca nimeni, dar NIMENI,  să nu afle haosul din sufletul tău… 

  

    …Bărbații care-și înghesuie in portbagajul sentimental o “roată de rezervă”, nu-s deloc puțini. Avantajele unui trai dublu , în care nevasta să fie bine-mersi, in acte dar și-n casă, crescându-ți copiii, iar undeva, pe aproape să se afle și hrana pentru suflet ( sau doar trup) , transformă mulți bărbați de ispravă în ticăloși. Știu, nu sunt toți ticăloși, unii poate chiar iubesc cu adevărat, făcând cu greu față luptei dintre responsabilitatea față de familia asumată și pretențiile inimii, care nu pot fi întotdeauna ținute în frâu. Cel mai greu este însă pentru “roțile de rezervă”. Pentru femeile-victimă. Conștientizarea acestei poziții este cea mai dureroasă pedeapsă pentru o nefericită care își asumă riscul îndrăgostirii de un bărbat însurat. Unii zic că trebuie să lupți pentru iubirea ta , că o singură viață ne este dată și nu ne putem permite s-o irosim. Alții ne reamintesc, cu dojană, că nu e permis să ne construim fericirea pe nefericirea celorlalți…La răscrucea acestor vânturi se află Ana mea și, zău dacă știu cum s-o povățuiesc. Voi…ce ați sfătui-o?…

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : LaCabine

Publicitate