Mă întreb de multe ori cât de firavă este granița dintre iubire și ură. Am nenumărate exemple în jurul meu ( chiar și “în lăuntrul meu”) în care vâlvătăile unei iubiri fluturate ca stindard timp de decenii s-au transformat în incendiul unei uri dezlănțuite, inexplicabilă și impardonabilă.
Am cercetat îndelung mecanismele acestei metamorfoze. Am citit despre asta, am povestit cu unii și cu alții – specialisti în suflete sau doar “purtători” ai lor.
Nimeni n-a știut să dea explicația care să reașeze în mine pacea lămuririi unor îndelungate nedumeriri. Fiecarei explicații i-am găsit hibe, subiective sau obiective. Poate și pentru că sunt cumplit de analitică, de când eram mică și ronțăiam manualele școlare și mai apoi când, prin biblioteci, deslușeam tainele lumii, nevisând la internetul salvator ce urma să vină…
Încerc să dau eu însămi o explicație iubirii, devenită ură. Și voi începe prin a o detrona categoric de pe soclul “Iubirii”. Mă încăpațânez să cred că iubrea, dacă este cea adevărată, profundă, gândită de sfinți, este obligatoriu generoasă. Poate fi chiar și unilaterală, tot iubire se numește. Este necondiționată și nu ascunde înlăuntrul său nici calcule, nici pretenția de a fi cuantificată și împărtășită/ “restituită” de celălalt, până la virgulă. Ura nu poate urma unei iubiri adevărate, indiferent de motivul sfărâmării lanțurilor sale. Ura apare eventual atunci când niște “calcule” nu ți-au reușit. Când consideri că ai investit prea mult și n-ai primit înapoi ceea ce estimaseși, pragmatic, la început, uneori chiar si cu creionul pe hârtie. Ura apare atunci când te scoate din minți că “destinatarul” iubirii tale nu te mai acceptă : fie te-a pierdut ca urmare a unor greșeli pe care le-ai făcut dar nu vrei să ți le asumi, fie că pur și simplu…nu-i era dat iubirii să reziste. Ca n-a fost destul de bine argumentată la început. Că fluturii din stomac au luat-o înaintea neuronilor din creier. Nu e musai ca în despărțiri să existe “vinovați”, chiar dacă se spune că “fiecare are o vină”. Nu, vina poate fi exclusivă a unei decizii inițiale greșite.
Dacă cel, pe care te-ai încăpățânat sa crezi si să declari că l-ai iubit ( deși – gandește-te mai bine – poate nu era chiar “iubire”, ci doar “posesie”) alege să se retragă, dacă se declară chinuit de iubirea ta ( o fi nebun!) sau simte că relația se îndreaptă împiedicat spre un drum închis, atunci, de nu l-ai iubit cu adevărat, sigur vei începe să îl urăști. Iar de ești un om mărunt, vei începe să te și răzbuni. Răzbunarea are diverse forme și amplitudini, în funcție de anvergura Răului ce zace în fiecare din noi. Căci fiecare din noi avem o sămânță malefică înlăuntrul nostru. Dacă n-o udăm, ea nu va rodi, ci se va ofili înainte de a prinde formă.
Răzbunarea nu are niciodată cum să valideze o iubire anterioară, ci este doar o mărturie în plus a absenței acesteia. Nu pot concepe că un om care a iubit, încetează brusc sa iubească și trece în cealaltă tabără. Am iubit și eu, nebunește, oameni care poate nu mi-au meritat iubirea, le-am dat ofrandă ani din viața mea, le-am oferit cea mai bună versiune a mea, unora le-am făcut copii, însă chiar și după ce relațiile s-au sfărâmat, furia despărțirii ( pe asta n-ai cum s-o înăbuși, dacă ai iubit cu adevărat) nu s-a transformat niciodată în ură. Dimpotrivă, iubirea a continuat să zacă acolo, într-o băltoacă de lacrimi din suflet, scoțând câteodată capul la suprafață și tânguindu-se cu voce neauzită : “Eu încă te mai iubesc…”. Și chiar de ti-e ciudă că celuilalt îi este bine și fără tine ( deși niciodată nu vei avea pe deplin această certitudine), în adâncul tău, de l-ai iubit, te vei bucura pentru binele lui, pentru că, nu-i așa? iubirile adevărate nu mor niciodată…
Voi concluziona, căci am reclamații de la “piuă” că bat prea mult apa în ea 😁 : hotărât lucru, dacă o iubire ajunge să se transforme în ură, e clar : acolo n-a fost niciodată o iubire. A fost un simplu calcul, care a dat greș.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : FORAMEN + CĂRBUNE
Comentează