Bombănelile Marinei Editoriale

Pițipoance….

 

Drumul dintre locuința mea și blocul părinților mei nu e unul lung, dar interesant. Durează cam 10-15 minute (în funcție de numărul de sacoșe pe care le am de transportat de colo-colo) și slalomează printre toate cafenelele din Dorobanți, ceea ce îi dă, din capul locului, o notă aparte. Fac abstracție de cerșetorii care sunt mai frecvenți decât chiar farmaciile, evit cu privirea bolizii care mușcă din borduri cu botul lor bengos, privesc doar spre vitrine. La un moment dat, mă simt ca personajul din povestea lui Andersen ” Fetița cu chibriturile”. Dar privitul e atât de incitant și mai ales, repet, interesant.
În vitrinele cafenelelor stau invariabil, rânduite precum parfumurile în Duty free-uri, pițipoancele. Sunt fumoase, elegante, aranjate, machiate corect, vopsite recent, întinse cu placa sau în orice caz coafate. Asta la orice oră din zi și din seară. Au atent mascate cearcănele frământărilor nocturne ( multe dintre ele lucrează în schimbul de noapte) , însă sunt mereu vesele, dezinvolte, râd zgomotos și teatral, de parcă în dialogurile lor nu se strecoară niciodată subiecte grave. Și nici nu cred că se strecoară. În niciun caz nu vorbesc despre cota unică de impozitare, nici despre curățenia de primăvară, nici despre viermii intestinali ai celui mic și nici măcar despre scoaterea petelor de pe covor. Sunt lucruri care nu le privesc, este lumea altora, nu a lor. Cu mâini fine, manichiurite după ultimele tendințe, țin delicat ceașca de cafea, țuguindu-și buzițele siliconate pentru a sorbi din ea. Stau în duet ( ce ademenitor arată un duet de pițipoance, ați observat?), sau chiar în pâlcuri, în jurul unor mese mult prea mici pentru ifosele lor. Săgetează cu privirea fiecare mașină fistichie care parchează în fața cafenelei : “nu cumva e cel pe care Soarta mi l-a hărăzit?”… Tresar, când respectivul dă în lături ușa localului, își îndreaptă coloana, scot la înaintare un piept care nu mai e demult al Mamei Natură și afișează lascivul zâmbet de protocol..Prăbușesc colțurile buzelor, în momentul în care respectivul alege altă masă..
Unele din ele parcă au abonament, căci chipul lor îmi este deja familiar. Stau cam la aceleași mese, au aceeași detașare pe chip, aceeași poftă de viață ( ușoară) în priviri, aceleași tresăriri, la fiecare deschidere de ușă. Diferă doar veșmintele – obligatoriu schimbate de la o zi la alta – desenele de pe unghii și maniera de aranjare a părului. Ba, uneori și nuanța de bronz dobândit, între timp, la solar.
Am surprins și momente fericite, în care pițipoancele ieșeau pe ușa cafenelelor, întovărășite de bărbații visurilor lor. Sau măcar ai visurilor din noaptea respectivă. Se rostogoleau romantice spre mașinile de firmă, care urmau să le ducă spre noi culmi ale unor dezamăgiri ulterioare. Dar o pițipoancă nu se pierde niciodată cu firea, pentru că are toată viața înaintea ei, nu-i așa? Și mai mult, are convingerea că, până la urmă, dacă este frumoasă și perseverentă, va reuși să îmbrobodească și ea pe cineva. Să pună mâna pe bărbatul multvisat, care s-o transforme dintr-o pițipoancă oarecare, într-o pițipoancă fericită cu adevărat. Și nu neapărat la casa ei. Pentru că ea va continua, probabil, să vină la aceleași cafenele din Dorobanți, pentru a le povesti , de data asta, prietenelor sale cât de fericită este, ce bine o duce și pentru a le răsuci pumnalul în suflet, arătându-le victorioasă verigheta cu diamante de pe inelar.

Uscatoare rufe