“Ursul românesc”, de VICTOR SOCACIU. Povestea unui cântec

Eu și Victor aveam nesfârșite puncte comune. Atât de multe, încât Victor credea cu tărie în ideea acelor “jumătăților de sferă “ ale filozofului Platon, cele care gravitează haotic în Univers, căutându-se una pe cealaltă. “- Ei, iată, noi ne-am găsit!” – îmi repeta el, în momentele noastre de tandrețe, când mă pierdeam în brațele sale, avand sentimentul că îndărătul unui astfel de scut niciuna din răutățile lumii nu mă vor atinge.

….Ne-au atins insă destule, căci invidia curgea șiroaie în jurul nostru , într-un amestec letal cu răutatea celor pe care capra vecinului îi scoate din minți. Iar “capra” noastră era oacheșă și performantă, ceea ce îi băga în boale pe pizmași. Dar nu despre capră vă voi povesti azi, ci despre…urs. Unul romanesc, așezat într-unul dintre cele mai frumoase cântece ale lui Victor, pe nedrept neglijat.

Iubeam amândoi călătoriile. Iubeam să vedem lumea , să cunoaștem locuri, oameni, să degustăm mâncăruri exotice ( eu) sau băuturi (el😁) . Împreună am descoperit misterele piramidelor egiptene, am colindat orașul gangsterilor, Chicago, am aruncat bănuți în Fontana di Trevi, am plutit în Marea Moartă, am fost in safari in desert, am făcut poze lângă câinele Hachiko din Tokio, am măsurat cu pasul Piața Roșie, ne-am făcut poze in Stockholm, le-am întins bănuți statuilor vii de pe Rambla, am băut bere pragheză, l-am privit amuzați pe Maneken Pis ușurându-se nestingherit aproape de Grand Place, ne-am bronzat la Nisipurile de aur, am admirat la ele acasă perlele de Majorca, am facut shopping in Marele Bazar, am ciocnit Ouzo și am savurat Tzatziki, am privit lumea de sus din roata mare din Praterul vienez, ne-am potrivit ceasurile dupa Big Ben și am spintecat Germania în lung și-n lat. Prin urmare , nu ne dădeam în lături de la nicio provocare de a călători, cu atât mai mult cu cât minunații mei părinți erau mereu gata să preia frâiele casei și mai ales ale copiiilor, bucurându-se pentru plecările noastre. De fiecare dată, la întoarcere, ne minunam cât de curată ne este casa, ce ordine domnește peste tot, dar mai ales ne bucuram sesizand micile “evoluții” ale copiilor, în diferite privințe : ba îl descopeream pe Viky spălându-se singur pe dinți, ba pe Marina făcându-și singură patul sau spălănd din proprie inițiativă vasele, ba cel mic învățase să mute piesele pe tabla de șah. Aceasta din urmă era izbânda tatei, în rest mama – fostă profesoară – își exersa cu brio veleitățile didactice asupra copiilor noștri.

Nu ratam așadar nicio plecare – nici eu, să îl însoțesc pe Victor la concertele de peste hotare, nici el pe mine, la emisiunile filmate în afară. Dar Victor nu era niciodată “o anexă”. El era parte activă a delegației, filmam cu el videoclipuri în locațiile spectaculoase din țările respective și, de multe ori, cu sprijinul Ambasadelor respective, organizam întâlniri cu românii trăitori în acele țări – adevărate evenimente ad-hoc, cu mare impact emoțional, pe care cu bucurie Secțiile Culturale ale Ambasadelor și le bifau ca și acțiuni numai bună de raportat la MAE.

Una dintre călătoriile la care am ținut foarte mult, a fost cea la Cairo, în colaborare cu Ambasada României în Egipt. Pe atunci eram tare mândră că mi se aprobase un format de vacanță – PLANETA ÎN JEANȘI” (genericul său purtat tot semnătura lui Victor) – prin care încercam să prezint, comparativ, acolescenții din diferite țări ale lumii : ce-i unește, ce îi deosebește, care le este viața. Erau episoade de câte o oră, în care dialogam cu adolescenți, vizitam școli, aranjam chiar incursiuni în familiile unora dintre ei, participam la evenimente școlare, intram în contact cu echipele unor emisiuni pentru tineret ale televiziunilor naționale, etc O documentare de Sisif și o corespondență densă cu autoritățile din fiecare astfel de țară, precedau călătoriile noastre. Serialul ne-a adus la Stockholm, Istanbul, Praga, Moscova, Barcelona, Roma și Egipt. Ultima destinație a fost și cea mai exotică. Era o lume pe care echipa noastră o întâlnea pentru prima oara, șederea fiindu-ne organizată de strălucitul Marcel Dinu, unul din marii ambasadori ai României. Eram undeva, prin anul 2006. Delegația nu era mare : noi doi, un redactor ( Dana, parcă) și cameramanul meu preferat, bărbosul Dragoș Imireanu, pe care ( îmi place să cred că în glumă), Victor era mai mereu gelos.. Am fost cazați în spațiile Ambasadei , iar Gabi Mihai,
un tânăr diplomat desemnat de Excelența Sa, ne însoțea pretutindeni, oferindu-ne mii de informații inedite despre lumea nouă în care ne aflam. Eu le îmbibam precum un burete, notându-le conștiioncioasă în carnețel, Victor se obișnuise deja cu “workahoolismul” meu și îmi relua verbal pasajele pe care, din cauza scrisului complicat, în mers sau in hurducăturile mașinii, nu apucam să le notez. Săptămâna pretrecută la Cairo a fost o încântare ( piramide, Sfinx, Barajul de la Assuan, croaziera pe Nil, bazaruri peste bazaruri, culminand cu faimosul Khan el Khalil, cartierul creștin, toate strecurate printre “opririle oficiale”, cele ce urmau să creioneze, în serialul meu, profilul adolescenților egipteni. Țin minte , bunăoară, vizita noastră la o școală de stat dintr-un cartier modest din Cairo, in care o clasă întreagă ne-a intonat, la cerere Imnul National ( secvența apare în serial) și, spunandu-li-se ca Victor este un mare artist dintr-o țară de care naiba știe dacă auziseră, au insistat ca Victor să le și cânte. Cineva i-a adus de undeva o chitară și Victor le-a cântat. Nu mai țin minte ce, în orice caz ceva vesel, potrivit vârstei lor. Un country.

Îmi mai amintesc și de “negocierea” dintre Victor și un beduin, filmată pe furiș de Dragoș, în care soțului meu i s-au propus 7 cămile, în schimbul meu. Cred că , dacă beduinul știrb, mai plusa cu vreo două, cartea aceasta avea alt autor! 😂😂

Șederea noastră în orașul denumit “mama tuturor orașelor”, a fost fascinantă. Iar pentru că îmi doream ca, în fiecare călătorie a noastră, să fac ceva care s-o facă “de neuitat” pentru Victor, am “uneltit” cu reprezentanții Ambasadei să ne faciliteze o vizită la Televiziunea Națională din Cairo. În ultima zi a șederii noastre s-a primit aprobarea. Vizita a fost la înălțime, iar eu si Victor – două personalități din România – am fost invitații unui talk-show, de seară. Victor a solicitat, preventiv si o chitară, la acordarea căreia știu că a petrecut ceva timp, în culise, în timp ce eu mă machiam și, simultan, schimbam câteva cuvinte cu producătorul, despre dialogul pe care urma să-l avem, în direct. “- O melodie vei cânta, dar s-o ai pregătită și pe a doua.- i-am transmis soțului meu. – Ce alegi? Ar trebui să fie ceva legat de România ! ”. În jurul nostru mișunau urmașii lui Tutankamon, privindu-ne cu interes. În rest, tehnica, studiourile, totul era ca la noi. “- Voi cânta “Ursul Românesc”! Marturisesc că nu am fost niciodată prea atentă la această melodie, pe care Victor o mai strecura, când și când, în recitalurile sale. L-am rugat să mi-o mai cânte odată, pentru că urma ca în emisiune să-i și traduc versurile ( rolul translatorului, prin deplasări, îmi revenea mereu mie). Atunci am aflat și că versurile – care îmi plăcuseră foarte mult – îi aparțin lui Mihai Beniuc.

Cu vocea sa baritonală, Victor a interpretat, la Televiziunea publică din Egipt, “Ursul Romanesc”, suprapunand-o pe varianta imprimată de pe albumul “Cântece Naționale”, pe care obișnuia să-l poarte cu sine, ca obiect de protocol.

Cântarea a fost prefațată de o carte de vizită a artistului Victor Socaciu rostită în arabă de prezentator și ilustrată cu niște fotografii, selectate de pe internet ; a urmat un scurt dialog tri-lingv, finalizat cu scurta mea prezentare a cântecului pregătit, tradusă și ea, din engleză, în limba faraonilor ; emoțiile mi-au franjurat speech-ul, dar am apucat să le vorbesc despre ursul brun – animalul nostru reprezentativ , despre tradiția populară a ursului care joacă în fața multimii și despre istoria zbucuimată a poporului român, care , asemenea ursului din cântec, s-a ridicat mereu în picioare. Cântecul a plăcut foarte mult, Victor a fost rugat să mai cânte unul și atunci , țin minte, a ales ceva de iubire. Nu declaraserăm că suntem căsătoriți, dar țin minte ca asta a fost întrebarea finală a reporterului!😁Ceva, de genul : “Am vazut cu câtă căldură vă privea artistul, în timp ce cânta! Colaborați de mult, să înțeleg?” Atunci am recunoscut : “Yes, he is my husband! And we have an 8 years old son, called also Victor!”