Bombănelile Marinei Editoriale

Despre nea Milică, bărbatul care crește singur 8 copii, părăsiți de mama lor. Doar trei sunt ai lui!

…S-au stins aplauzele momentului anterior : Sorin Delaclit, un tenor din nordul țării, a interpretat o arie din operă, desenând simultan, pe scenă, portretul unei persoane din platoul de filmare. Abia pe la mijlocul actiunii, când a conturat gura hlizită a personajului, m-am prins , spre amuzamentul asistenței, că e vorba de mine!…A fost un subiect inedit, cu aromă de “Guinness Book” mioritic. Tenorul-desenator și-a luat șevaletul , aplauzele  și tălpășița,  părăsind scena în mijlocul căreia mă aflu eu acum, prefațând, la microfon,  intrarea următorilor invitați : “….  Urmeaza o poveste frumoasa, chiar daca e trista. Personajul principal este  Iulian Duica din satul Brătăşani, jud. Teleorman, nea Milica, cum ii zice lumea din sat. Nea Milica s-a casatorit tarziu, pe la 50 de ani. Pana atunci a muncit pe santiere,  mecanic auto pe excavatoare, buldozere si alte utilaje. Tot pe șantier s-a pricopsit și cu niste probleme de sanatate, pentru care care a ajuns, de mai multe ori, la cuțit. Apoi s-a pensionat medical. Cand a cunoscut-o pe Leana, aceasta avea deja 5 copii. Femeia o ducea tare greu si Nea Milica, om milos,  i-a sarit in ajutor. Intre  ei s-a creat o legatura din care s-au mai nascut, ceva mai tarziu, încă 3 copii. Viata e plina de neprevazut si intr-o buna zi, Leana insa a plecat cu alt barbat, intr-un sat vecin, lasandu-si casa, copiii, barbatul. N-a luat-o cu ea decât pe fiica cea mai mare și, ca bonus, alocatiile copiilor. Ceilalti 7 au ramas cu nea Milica, chiar daca nu sunt toti ai lui. Nu vor la mama, caci mama ii bate si le atunca vorbe grele. Tatal ar vrea sa-i tina pe toti, doar ca statul nu-i da voie. Pentru ca , spune Statul, tatal n-are conditii, cica are casa prea mica. Restul poveștii îl veți auzi chiar de la ei, caci nea Milica intra in platou, insotit de cei 7 copii de care are singur grija. Sa-i intampinam cu aplauze!”. 

   …Aplauzele nu întârzie să erupă, din direcția publicului și, pe intrarea principală, pătrunde în scenă un grup compact de copii, gravitând în jurul unui adult care se distinge cu claritate, în special din punct de vedere al înălțimii. Copiii au vârste diferite, intre 2 și 14 ani, sunt frumoși , îmbrăcați modest, dar îngrijit. Au chipuri senine, dar marcate de o tristețe pe care eu , personal, mi-o explic. Curând o vor înțelege și privitorii… Îi poftesc pe canapea, mă așez pe fotoliul meu. Se înghesuie ,  claie este gramadă, tatăl ținându-și mezina în brațe. Încet, cu pași mărunți, descălțată de bocancii reporterului vremurilor noastre, cel care nu se dă în lături de la nimic pentru a obține emoții, încerc să pătrund delicat în povestea acestei familii, lovită de necaz. Vorbește tatăl, vorbesc copiii, îmi povestesc despre viața lor fără mamă, despre felul cum își împart treburile casei, despre casa, pe care primăria și preotul i-au ajutat s-o pună pe picioare și care este oricum mult prea mică pentru cele 8 suflete . Drept care Protecția Copilului nu odată, invocând acest motiv, a vrut să-i trimită pe copii…într-un centru de plasament. “- Păi și..? Nu v-ar fi mai ușor, nea Milică?” – încerc marea cu degetul, stârnindu-l pe invitat. Chipurile copiilor se crispează, privirile se îndreaptă simultan către tatăl lor, în așteptarea răspunsului…Acesta neagă cu vehemență! Nici nu poate fi vorba de așa ceva! Își adoră copiii, chiar dacă mai mult de jumătate nu sunt ai lui. Dar îi iubește pe toți deopotrivă și singura lui dorință e să-i vadă mari, pe la casele lor.

….Și vine apoi momentul de maximă tensiune al emisiunii. Neprogramat, neregizat, neașteptat. Îi rog pe copii să privească înspre camera portabilă, cea care, la îndemnul nevăzut al regizorului Luminița Dumitrescu,  s-a apropiat cel mai mult de chipurile lor. Aproape că le-a intrat în suflet. Îi rog să se uite în ochiul camerei  și să-i adreseze câteva cuvinte mamei lor. Care sigur ii privește. Chiar și numai pentru că au sunat-o vecinii, aceia  care incă mai bagă în seamă o femeie care și-a lasat baltă copiii, pentru a-și vedea de propria fericire. Îi rog să-i transmită mamei un gand : de supărare, de dor, de dragoste, de reproș….Micuții privesc spre cameră și tac. O secundă, două, trei.. Insist : nu vreți să-i spuneți nimic mamei? “-Nu..” – vine răspunsul unuia dintre ei. 

…”Ea nu mai există pentru noi”- completez eu, în minte, gândurile copiilor. Care-și înconjoară cu dragoste tatăl și vin pe scenă, unde niște oameni cu suflet mare îi bucură cu o mulțime de cadouri…Iar noi, ceilalți, cu sufletele noastre mai mari sau mai mici, rămânem pe margine, gândindu-ne la cele văzute și concluzionând , încă o dată, că mai totdeauna viața bate filmul…

P.S. Astăzi, la ora 15, pe TVR2, îl veți cunoaște pe nea Milică și veți vedea ce copii minunați are. 

Rubrică oferită de

Publicitate