Pentru că cinematografele (câte-or mai fi) și televiziunile oferă în majoritate doar filme proaste și foarte proaste, vă propun astăzi o altă capodoperă. E unul dintre cele mai tulburătoare filme de dragoste din istoria cinematografiei, dar n-o să vedeți nici măcar un pupic (deși restul se cam subînțelege!). Este filmul care a i-a lansat cariera genialului Federico Fellini. Mai făcuse vreo două filme (”Șeicul alb” și ”Vitelloni”), așa că putea fi considerat ”băiat de viitor”. Producătorii, nimeni alții decât Carlo Ponti și Dino de Laureentis, merg pe mâna lui, mai ales că filmele neorealiste italiene începuseră să aibă succes și afară. Sărăcia și deznădejdea prin care au trecut italienii după război, i-au inspirat pe tinerii cineaști (precum Rossellini, Vittorio de Sica, Luchino Visconti), care încep să facă drame sociale, adesea jucate de amatori, pentru o mai mare veridicitate. Ambiția lui Fellini este să depășească acest nivel și să facă un film care să aibă și succes comercial. Pentru asta avea nevoie de o vedetă. După îndelungi căutări, producătorii reușesc să-l convingă pe Anthony Quinn, care deși luase un Oscar pentru rol secundar (”Viva Zapata”, 1952) nu era chiar un star de primă mărime, fiind specializat în roluri de mafiot și derbedeu prin filme de categorie B, unde era inclus în distribuții și datorită faptului că era ginerele influentului regizor Cecil B. De Mille. Tip foare inteligent, Quinn simte că poate da lovitura cu ajutorul acelui tânăr regizor european. În rolul feminin, Fellini își distribuie chiar nevasta, pe Giulietta Masina. Ideea se va dovedi excelentă, ea demonstrând că e o mare actriță, într-un rol extraordinar de greu, alături de un monstru sacru. Pe scurt, lui Zampano, circar ambulant, îi moare asistenta, Rosa, așa că vine la familia acesteia, pentru a o cumpăra pe sora ei mai mică, Gelsomina. Aceasta este vândută fără mari mustrări de conștiință chiar de mama ei și astfel începe periplul ei alături de Zampano printr-o Italie mizerabilă și tristă. Zampano o învață pe naiva Gelsomina să cânte la trompetă și la tobe și să-i pregătească apariția în unicul său număr, cel de rupător de lanțuri. Gingășia și nevinovăția Gelsominei contrastează puternic cu duritatea și grosolănia lui Zampano, care o strunește ca pe un cățel, cu biciul. Cu niște ochi mari, veșnic mirați și un zâmbet copilăresc, pare a fi o dedublare feminină a Vagabondului lui Chaplin. Iar dragostea care se înfiripă în sufletul Gelsominei este atât de frumos redată de genialul regizor (cu ajutorul substanțial al compozitorului Nino Rota) încât ne emoționează până la lacrimi. Sfârșitul e unul trist, așa cum se cuvine într-o poveste de dragoste imposibilă, dintre un înger și o brută. Chiar dacă fundalul este același cu al filmelor neorealiste ale epocii, drama lui Fellini depășește cu mult nivelul acestora, devenind un succes mondial. Intuiția lui Anthony Quinn a funcționat, filmul a câștigat Oscar-ul pentru cel mai bun film străin, iar el a devenit un star internațional, demonstrând că poate mult mai mult decât să facă pe filipinezul, hawaianul, arabul, chinezul sau indianul în filme de duzină. E un film cum nu se mai fac astăzi, în care poezia și sordidul se împletesc într-o poveste spusă de niște oameni atinși de aripa geniului.
Comentează