Bombănelile Marinei Editoriale

Să nu-i lăsăm să creadă că i-am uitat!

Am stat zilele trecute la o tacla cu un artist. Unul mare, ce se îndeaptă spre al optulea deceniu al vieții. Altminteri încă verde și entuziast.  “Mă gândesc cu groază că va veni curând o vreme în care nimeni nu-și va mai aminti de mine și voi apărea la televizor doar în ziua morții, cu niște anunțuri pline de grandoare și niște secvențe de arhivă din filmele în care am jucat”. Am încercat să-i alung lacrima pe care i-am simțit-o în colțul ochiului, asigurându-l că nu-i adevărat, că lumea îl iubește și va continua să-l invite la evenimente, că va fi în continuare distribuit în filme – doar există și roluri de bunici! – și alte astfel de “asigurări” în care nici macar eu nu credeam. A zâmbit trist și a plecat brusc către o treabă pe care o avea de făcut, grabindu-se probabil sa plece înainte ca lacrima aceea să devină manifestă. E clar, era într-o groapă de potențial ( cum și nouă, celor mai tineri, ni se mai întâmplă). In ziua respectiva am cugetat la spusele sale și, venindu-mi în minte varii exemple din această speță, în sinea mea i-am dat dreptate. Și nu cred să existe mai mare durere pentru cei ce și-au dedicat viața celor din jur, decât să se trezească aruncați de Timp în afara luminii reflectoarelor, în afara atenției  publicului, în Uitare…

Îi putem păstra vii, când ei încă sunt vii.  Și e datoria noastră, a celor ce cândva i-am iubit, i-am aplaudat, am crescut poate cu ei, pe unii i-am avut ca modele. Noi nu avem dreptul sa ne uităm valorile, cu atât mai mult dacă ele încă mai respiră alături de noi. Conul de umbră în care acumularea anilor ne cufundă , mai devreme sau mai târziu, pe fiecare dintre noi, dar mai cu seamă pe cei ce și-au trait viața în fața mulțimilor, este, cred, cea mai dureroasă pedeapsă a Destinului acestor oameni. Îmi amintesc cum celebra Zina Dumitrescu, obișnuită cu lumina reflectoarelor si cu admirația unanimă a nenumaraților bărbați care o iubeau, în taină sau fățiș, și-a trăit ultimii ani într-un cămin de bătrâni, bine îngrijită dar distrusă sufletește de uitarea în care au înfăsurat-o românii, după ce și-a încheiat, în mod natural, viața activă. 

   

    Randurile de față mi le-au iscat ziua de astazi, care este și ziua Danielei Anencov. A actriței Daniela Anencov.  “Fosta actriță” – cum spun unii, deși profesia nu ți-o poate confisca nici macar trecerea anilor. Cu domnișoara bălaie, cu codițe, însoțită de Așchiuță, păpușa vorbitoare, am crescut și eu, și au crescut și generații întregi de copii. La fel și generațiile de mai târziu, care au primit-o pe Daniela în copilăriile lor, sub forma clovnului Hapciu.

    Astăzi Daniela are ani mulți, pe care și-i deapănă la Paris, departe de noi, “copiii săi din fața televizoarelor” , dar aproape de copiii săi, cei adevărați. Da, anii săi mulți reprezintă, poate și unul din motivele ieșirii sale din “conul de lumină” al atenției publice. Dar, oare, dacă ar fi continuat să locuiască aici , cineva și-ar fi amintit ca astazi este ziua Danielei Anencov? 

…Să-i urăm așadar la mulți ani, fericiți și sănătoși, actriței care ne-a înveselit copilăria! Și s-o asigurăm că NU, românii nu au uitat-o! Și în aceeași manieră, să ne amintim,  măcar la zilele de naștere, de marii oameni ai acestei țări, indiferent de locul în care au stralucit și să-i asigurăm de dragostea noastră. Și de neuitarea noastră. Le vom adauga astfel ani de viața, credeți-mă!

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : NATURALIS GASTROCALMIN

Publicitate