Bombănelile Marinei Diverse Editoriale

La ce mă gândesc, în zilele cu ploaie..

 

Nasul lipit de geam, atunci când afară plouă, este una din imaginile copilăriei mele. Peisajul dindărătul geamului meu s-a tot schimbat, în atâția ani. Au fost parcuri, blocuri, intersecții, străzi liniștite, blocuri din nou. Și înălțimea la care a ajuns nasul meu, față de podea, s-a schimbat. Ba chiar și nasul însuși,  nu mai e nici el același! Nu, nu a ajuns să fie “pe sus”, dar a devenit mai ager; simte mai bine pericolele din jur, îi adulmecă mai eficient pe netrebnici. Din pacate, distanța de la nas, până la “pupitrul de comandă”, este, se pare, mai mare decât ar trebui să fie, dovadă că, până să apăs pe butonul care catapultează relele detectate de nas, unele din ele au apucat să-și facă de cap, prin viața mea. Este unul din lucrurile la care mă gândesc, atunci când plouă…

Cu același nas lipit de geam, obișnuiesc să mă uit spre blocul de vizavi. E de cinci ori
cât bloculețul meu și ascunde în el o mare de oameni. “Fiecare cu tristețile și bucuriile sale, cu destinul său, bine împachetat între data nașterii și necunoscuta dată a trecerii în Ceruri. Adică acolo, de unde ne vin inclusiv ploile” – așa mă mai surprind gândind, în timp ce radiografiez tăcută balcoanele și ferestrele de peste drum, încercând să deslușesc, în spatele lor, frânturi din viețile unor necunoscuți. Descopăr mobile, lustre, ecrane de televizor și reușesc să ghicesc chiar și programele la care se uită; apoi descompun stivele de “de toate” pe care le adună eterogenele balcoane, studiez rufele întinse pe sfori, făcându-mi o idee cu privire la gradul de sărăcie al stăpânilor.. Îndărătul perdelelor descifrez mișcările locatarilor, mai adormite sau mai energice, în funcție de ora la care-mi lipesc nasul de geam… Mă deprimă cenușiul dominant al blocului. În copilăria mea, blocurile erau mai proaspete, nu aveau atâtea zăbrele la geamuri, și chiar dacă, prin perdele, televizoarele dezvaluiau, în fiecare casă, același program, unic pe atunci, lumea îmi părea mai senină. Chiar și în zilele ploioase..

Cu privirea înșurubată pe fereastră , mă surprind gândind că între mine și norii aceia nesuferiți, care ne furnizează ploile, nu e decât o diferență de amplitudine: dacă m-aș pune și eu pe plâns, lacrimile mele nu ar fi cu nimic mai prejos decât cele ale ploii. Poate oleacă mai sărate…

Cu nasul lipit de geam  și melancolia – de suflet, atunci când plouă amintirile verii nu-mi dau pace. Îmi amintesc de fluturi ( da, și de cei din stomac, ce-i rău în asta?😊) , de tocurile cui care mi se împlântau vara în asfalt, de puful de plop care-mi isca alergii nebănuite, apoi de călătoriile mele în jurul lumii și mai ales de întoarcerile acasă. Acum sunt , în sfârșit, acasă, dar vă mărturisesc că “întoarcerile acasă” erau parcă mult mai incitante decât “statul acasă”….

….Plouă pe rupte, dincolo de geamul meu și mă uit cu admirație la picăturile de ploaie care, oricât de multe ar fi, își găsește fiecare, un locșor , pe geamul meu. În viață e altfel. Deși vânturăm , de colo-colo, expresia “e loc sub soare pentru toată lumea”, în realitate nu mai avem loc unii de ceilalți. Ne pizmuim, ne îmbrâncim, ne punem piedică, ne eliminăm din cursă. După care alții fac același lucru cu noi. Chiar și la asta mă gândesc, atunci când plouă…

Și mă mai gândesc că ploaia asta, indiferent în ce cod o înghesuie meteorologii – galben, portocaliu , roșu  sau alte nuanțe ale dezastrului –  ar fi bine să-și pună în funcțiune detergenții săi miraculoși și să ne mai spele oleacă de păcate, să ne limpezească sufletele și să ne pregătească pentru a întâmpina , cât mai curați, alba ninsoare ce va să vină!

Publicitate