banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Șoseta desperecheată…

 

…Am ajuns, într-un suflet, acasă. Am deschis dulapul în care stau, rânduite în stive, tăcutele albume de familie. Adună ele copilăria mea alb-neagră, copilăria copiilor mei- color deja- adună apoi nesfârșitele mele preumblări prin lume, adună și lumea nestemată a monstrilor sacri pe care meseria mi i-a adus în preajmă. Adună, da, și iubirile mele, zicerile mele de “DA”,  îndrăgostelile mele, lipsite de noroc. Albumele mele de fotografii stau cuminți, în intunericul unui dulap puțin umblat, pe care-l mai deschid doar atunci când ziariștii îmi mai cer poze de arhivă,  sau când curățeniile de primăvară îmi cer să plimb înâuntru cârpa de praf… În rest, aștept vremurile când, “la gura sobei” – cum ne place să spunem – îmi voi aduna nepoții în jur și le voi povesti despre  “Buni a lor” și trecerea ei prin viață…

    Mi-am privit lung teancurile de albume. Unele au vârsta mea, iar coperțile lor îngălbenite nu se sfiesc s-o arate. Altele sunt ceva mai “tinerele”, iar  cele ale Prezentului nu există deloc. Ele există însă, în formă electronică, pozele fiind înghesuite în fișiere, pe care le “răsfoiești” , dând click. 

     Ce mi-a venit? Ianuarie nu este o lună de curățenii și nici nostalgii ascunse nu mă mână spre dulapul cu amintiri. Motivul e altul… Tocmai m-am întors de la  o prietena, la care m-am repezit pentru a-i vedea noua mobilă de bucătărie, achiziționată în scop …terapeutic! Cum adică? Divorțul proaspăt încheiat și depresia ce-l însoțise luni în șir, o determinaseră să-și “înveselească” viața, cumpărându-și o mobilă de bucătărie nouă. La urma-urmei, fiecare iese cum poate, din nebuloasele în care ne aruncă viața! Am găsit-o, stând aplecată peste masa nouă, combinație lemn-metal,  acoperită-ochi cu fotografii. Alb-negru și color. Avea în mâna dreaptă o foarfecă uriașă, cu care decupa, de zor,  ceva. M-am apropiat, în liniște, pentru a nu-i clinti concentrarea și am privit-o peste umăr. Ținea în mână o fotografie alb-negru, făcută cu vreo 30 de ani în urmă. Stăteau toți trei lângă un brad sărăcăcios :  ea, Dragoș și micuțul Luca. Zâmbeau frumos , către pozarul necunoscut, care poate era însuși Moș Gerilă… Foarfeca decupa atent laterala stângă a fotografiei, exact acea treime în care se afla Dragoș. Ultimul “harștt!” al foarfecei și, gata, Dragoș a căzut la pământ, pe gresia gălbuie ce abia acum am observat că aduna un mic morman de alți “Dragoși” , de vârste diferite. Niște “Dragoși” care, iată, își pierduseră dreptul de a mai exista în fotografiile de familie. 

“-Ce faci aici?” – am întrebat-o, deși vedeam foarte bine ce face. 

“-Psihologul meu mi-a spus că, pentru a merge mai departe, trebuie să o rup cu Trecutul. Asta fac acum, o rup cu Trecutul! Nu vreau să mai existe picior de Dragoș în această casă, vreau să uit de el, să nu-l mai văd niciodată! “

   “- Bun …dar voi v-ați iubit cândva…v-ați iubit cu patimă! Spuneai că sunteți suflete pereche, țin minte că erați atât de fericiți, cel putin până a mers Luca la școală!..Chiar nu vrei să păstrezi, în amintire, acei ani frumoși?”  – am încercat marea cu degetul. 

   …Cuvintele mele au avut rolul acelei “Enola Gay”, care a declanșat dezastrul de la Hiroșima. A izbucnit în lacrimi și a început să-l blesteme , în toate felurile, pe cel evocat de mine. Și pe mine, la pachet, pentru că i-am amintit de lucrurile pe care se căznea să le uite… Foarfeca țăcănea mai cu râvnă , parcă, îngroșând stratul de “Dragoși” de la picioarele noastre.   Am îngăimat ceva, legat de o filmare la care, chipurile, uitasem că trebuie să ajung și am lăsat-o baltă, să-și facă ferfeniță trecutul…

      …Acum stau eu însămi, în fața albumelor cu fotografiile Trecutului meu… Și eu a trebuit să duc o luptă deloc ușoară cu mine însămi, pentru a mă rupe de el. Pentru a mă ridica și a merge mai departe. Nu mi-am pus însă niciodată problema de a-mi elimina din preajmă amintirile frumoase, adunate în fotografii…Am deschis, la întâmplare, un album. Fetița mea băiale,  la mal de mare, cu noi, părinții ei,  de câte-o mână. Apoi tot ea, în prima zi de școală, în spatele unui uriaș buchet de gladiole, pe care țin minte că i le-am cumpărat, împreună cu tatăl ei, de la florăria din Dorobanți… Iată-ne aici pe toți, noi trei, împreună și cu părinții mei ( Doamne, cât de tineri erau!) într-una din acele zile aniversare, care ne adunau în jurul unor mese îmbelșugate.  …Iată-l și pe Victoraș, proaspăt născut, alături de  tatăl lui, mândru tare că are fecior ( “Statuie îți fac, Marina, dacă-mi faci băiat! “), uite-ne pe toți patru, cu Marinuș și Victoraș, cu mine și Victor, la Sinaia parcă, unde filmam pentru Ceaiul de la ora 5. Iată și prima zi de școală, iată-ne și pe noi , lângă copiii noștri apretați și atât de frumoși, iar noi – atât de fericiți…

   …Oare ne va fi mai ușor ca, aruncându-ne iubirile expirate la gunoi, să aruncăm, odată cu ele, și amintirile concrete, legate de ele? Oare despărțirea de Trecut impune să renunțăm la floricelele presate prin volume de poezii, la inelele primite în dar, la fotografiile cu parfum de rochie de mireasă și la scoicile  pe care le-am cules, împreună, la mal de mare? Oare, ne va fi mai hotărât mersul înainte, dacă sertarele noastre nu vor mai păstra nicio urmă din praful anilor de demult, iar din cele ale memoriei vom evacua orice frumoasă amintire a iubirilor de odinioară?.. 

…Tin minte cum o vecină octogenară a mamei mele mi-a arătat cândva o șosetă bărbătească desperecheată. O uitase fostul ei soț – marea și unica iubire a vieții sale – atunci când își strânsese lucrurile, într-o noapte, dispărând, pentru totdeauna, în neant. Trecuseră de atunci peste 50 de ani. Si,  ori de câte ori i se făcea dor de EL, femeia deschidea sertarul și privea lung, tăcând minute în șir, șoseta desperecheată……

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook