Ieri am filmat una din edițiile decembriste ale emisiunii mele. Ma obișnuiesc tare greu cu “ne-transmisiile” în direct. De fapt, le urăsc de moarte : nimeni nu mai e în “priză”, adrenalina trândăvește în toți cei în care, odinioară, tot ea făcea minuni, toată lumea e relaxată. Se știe : foarfeca montajului va elimina orice greșeală, așa că…liber la greșeli! Nici eu nu sunt scutită de ele. Ieri, bunăoară, din viteză, am încurcat numele unui invitat ( culmea! era vorba și de un campion modial! ) și am ținut morțiș să refac pasajul respectiv, prelungind filmările cu ceva minute bune. Minute care, la final de înregistrare, par de zece ori mai lungi decât în realitate : toți sunt gata să rupă rândurile și prea puțin le pasă că, pe post, eu voi părea amețită sau că invitatul se va supăra că i-am pocit numele.
Dar nu despre asta vreau să vă spun ( așa mi se întâmplă de multe ori : o pornesc intr-o direcție și curenții mă îmbrâncesc într-o alta!) . Am avut , printre alți invitații de ieri, un copil genial. Un puști de 14 ani, care a venit frumos împachetat ( costum negru impecabil, cămașă apretată, papion, pantofi dichisiți!) , să ne vorbească despre pasiunea sa pentru matematică. Dar ce spun eu “pasiune”?!? Junele nostru oaspete de 10 a ras cam tot ce se putea, în materie de premii naționale și internaționale la competițiile de profil. Elev la Iași, trăitor într-o familie modestă , prezentă și ea în “public”. Pun ghilimele, pentru că pandemia ne-a transformat publicul într-o armată de momâi din carton, care să sugereze altădată viii spectatori. Câteodată, “aparținătorii” celor de pe scenă sunt tolerați să respire printre ele, cu sau fără mască, în funcție de fricile fiecăruia.
Deși mai toți ocupanții canapelei de lângă mine se metamorfozează complet, pe drumul din culise spre locul interviului, devenind din simpatici și curajoși – emoționați și rezervați, de data aceasta metamorfoza nu s-a întâmplat. Probabil că , în raport cu provocările algebrei, analizei matematice, geometriei și trigonometriei, Marina Almășan reprezenta un “mizilic”, cert este că junele meu invitat, căruia mai sunt ceva ani buni până să-i mijească tuleiele, s-a comportat impecabil : a intrat în scenă curajos, a răspuns la întrebări cu aplomb, umor și inteligență. De ultima nu m-am îndoit nicio clipă, primele două au fost o surpriză plăcută. Și totuși, din tot dialogul de ieri, un lucru a rămas să-mi sfredelească sufletul, peste noapte, drept care astăzi l-am investit în acest editorial : răspunsul lui la întrebarea mea ( de mamă, în primul rând!): dacă nu cumva, călare pe acest background matematic atât de spectaculos, are de gând s-o întindă, ceva mai încolo, către alte zări de soare pline. Într-acolo, unde se scurg creierele luminate ale copiilor noștri, aduși pe lume în țări ce… “nu au ce să facă cu ele”.
La 14 ani, pe cand noi ăștialalți, adulții de azi, copii fiind, habar n-aveam ce vom face nici măcar în vacanța următoare, puștiul de lângă mine mi-a mărturisit că “s-a gândit demult la asta”. Și că, da, asta intenționează… Mi s-au năruit corăbiile, deși răspunsul era de anticipat : în ultima vreme n-am prea mai auzit tânăr isteț (“peste medie”) care să-și dorească să prindă rădăcini în țara sa. Nemulțumirea mi-am manifestat-o chiar și în emisiune ; și nu îndreptată înspre adolescentul care nu făcuse, de fapt, decât să se înscrie “în trend”. Ci a fost un soi de “autonemulțumire”, față de noi ăștia, adolescenții de altădată “crescuți mari” , cu copii, la rându-ne, dar care nu am fost în stare să le oferim acestora din urmă o țară în care să le fie drag să trăiască, o țară care să le merite mintea ageră și puterile nebănuite pe care Dumnezeu le-a sădit în ei …Da, știu, revin des la această temă. Revin și ca jurnalist, dar și ca părinte. Primul copil mi-a declarat, sus și tare, cu ani în urmă, că e tare dezamăgit de țara sa , iar acum încearcă din răsputeri să-și croiască drum printr-una civilizată, impecabilă ( dacă e s-o vedem “de sus” si nu în amănunt), dar care…nu va fi niciodată “țara lui”. Al doilea copil – IT-istul !😉 – deși câștigă de 5 ori salariul meu la doar douăzeci și un pic de ani – strâmbă și el , tot mai des, din nas, împiedicându-se constant de lucrurile strâmbe din jur și cochetând cu ideea de a răspunde, la un moment dat, provocărilor ce nu contenesc a-i veni, din depărtările civilizate ale lumii.
….E multă tristețe în sufletul părinților cât de cât responsabili din această țară. Dar, din pacate, și multă resemnare. Ne complacem într-o lume care nu ne mai satisface demult, care se depărtează tot mai abitir de visurile noastre (”Noi în anul 2000 / când nu vom mai fi copii….”), ne baricadăm în bulele noastre de confort, frecându-ne inconștient palmele de bucurie atunci cand odraslele ne anunță că “și-au găsit un job bun, afară”. După care, cu un ochi care râde, iar altul care plânge, amestecăm satisfacția reușitelor lor cu disperarea de a nu-i mai vedea decât prin vacanțe, pe la înmormântări sau, în cel mai fericit caz, înghesuiți în ecranele calculatoarelor. În serile când noi avem semnal, iar ei – timp.
În încheierea subiectului filmat ieri, i-am rugat public ( și ușor patetic) pe părinții lui Radu să nu-l îndemne niciodată să-și caute norocul departe de țara sa. Știu că a fost un lătrat în pustiu, iar pentru unii – un simplu final de dialog. M-a lăsat însă tare tristă întâlnirea cu puștiul genial, care ar fi trebuit să lase o dâră de optimism, în platoul de filmare…
….Noroc cu ultimul invitat al ediției – tânărul campion mondial la lupte Nicolae Negumereanu ( da, cel pe care, în graba filmărilor, l-am rebotezat!) și care, deși a fost curtat de marile cluburi sportive ale lumii, mi-a mărturisit că niciodată, dar NICIODATĂ nu-și va părăsi țara, pe care o iubește mai mult decât orice pe lumea asta. Inima mi-a mai venit la loc. Și cu toate acestea, noaptea mi-am petrecut-o sfredelită de aceleași tristețe și neputință, generate de întâlnirea de ieri, cu olimpicul la matematică. Deocamdată, al României…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : DETRICAL
Comentează