De multe ori mă înfurii, alteori mă indignez, alte dăți mă scârbesc, ei bine, acum îmi vine să plâng la nesfârșit. Plânsul meu este, poate, fără lacrimi să ud perna, este un gol ivit în suflet, gol ce ocupă din ce în ce mai mult spațiu, împingând spre marginile neantului toate bunele intenții, toate speranțele de frumos, toate clipele de încredere în ființa umană. De ce atâta dramă? Mă mir singură. De ce îmi vine să renunț la a crede în capacitatea oamenilor de a se păstra în limitele firescului? Cu regretul că faptele îmi demonstrează numai neputința, acumulată ca o zgură, nepriceperea și răutatea în orice fel de situație, mă văd, pentru moment, în situația de a nu mai pleda pentru respectul față de om. Cel puțin pe aceste meleaguri . Atât de ,,fără număr,, de fapte odioase, nelegiuite, murdare – nejustificat de murdare – dovedind prostie și răutate, încât mă sufoc cu întrebarea ,,De unde au apărut?,,. Cum de s-au născut, dintr-o stare de oarece normalitate pe care o aveam – de bine, de rău – atâția oameni tarați din naștere sau care s-au îmbolnăvit pe un parcurs foarte scurt? Parcă se iau umul după altul să se întreacă în inepții și minciuni. În fond, dacă stau și cuget puțin, văd că aceste fenomene (că fenomene se pot numi) se extind, se amplifică, se încâlcesc unele cu altele, peste tot pe pământ. Parcă o mână ascunsă le manipulează, precum specialiștii în manevrarea ațelor de care sunt agățate marionetele. Atâta vreme cât omul renunță la calitatea sa primordială și se bucură ca prostu’ că poate fi înlocuit de roboți, el, omul, cu precizie devinemarionetă. Adică bun de manevrat. Cum să nu te apuce plânsul? Atât să ne rămână, pentru că viitorul ,,om,, AI sigur nu-și programează lacrimile în cadrul perfecțiunii sale tehnice.
Lăsând deoparte dezamăgirea profundă, generalizată pentru soarta vieții pe Terra, vreau, de fapt, să ajung la motivul cel mai recent care mi-a provocat izbucnirea de protest împotriva neputinței multora dintre co-cetățeni. Este vorba de vidul apărut în sufletul și cugetul celor – sau al unuia- care au decis distrugerea Bojdeucii lui Creangă.
Că, să fiți sinceri cu toții, faptul nu se cheamă recondiționare sau consolidare, se numește clar distrugere. Și transformarea vestitului vestigiu într-o cea mai banală cabană, nici măcar cu pretenția unui aspect pitoresc specific, să zicem. Cei care au închis ochii la distrugere și au cheltuit și bani pentru asta, probabil se mândresc cu întunecimea faptei și cu curajul pe care l-au avt, crezând că sunt mai presus de alți semeni. Ce rușine! Îmi e rușine de rușinea lor! Și nu sunt singurele rușini pe care le trăim. Datorită inculturii crase și a lipsei simțului creativ, sunt multe stricăciuni aduse multor lucruri și locuri care meritau altă soartă. Toate, precum și comportamentul individual, se datorează unei simple reguli: să nu faci doar ce te taie capul, sub impulsul așa zisei libertăți de acțiune.Până și libertatea mult clamată are niște reguli. Nu poți face ce vrei, fără să gândești la consecințe pentru tine, dar și pentru alții. Prea ne dăm creștini cu pretenții, care slujim poporul. Trăim încă sub imperiul frazelor de lemn, al nefirescului în comportament și sentimente. Și amestecul ăsta ne face să greșim în multe fapte, atâta vreme cât IQ-ul propriu nu funcționează.
Mă opresc din Teoria vieții până când mi se vor zvânta lacrimile, pentru că oricum vorbele mele nu contează, le mai spun și mulți alții. Atâta vreme cât nu reușim să călcăm, chiar prin praf, pășind TOȚI pe aceeași cărare, încâlcită sigur, dar care să ne ducă pe TOȚI la o aceeași zare, vorbim degeaba.
P. S. Mi-am vărsat oful pe hârtie, ușor după Ziua noastră Națională, iar cuvintele sărbătorii m-au făcut să mă întreb: ,,Suntem o singură inimă?,,.
Nu știu, nu cred…
CRISTINA DELEANU
Comentează