Sunt mamă-surogat. Nu-mi cereți să renunț la copil

Am făcut un lucru de care-mi va fi rușine toată viața. Am distrus încrederea în mine a unui om minunat. Am mințit, am înșelat, am furat, am părăsit, sunt un fel de infractoare, care va trebui să trăiască toată viața cu asta. În același timp, sunt cel mai fericit om din lume pentru că am procedat așa. Oricât de greu nu mi-ar fi acum, oricât de tare nu m-ar chinui mustrările de conștiință, sunt fericită. Din prima clipă a dimineții, când îmi salut soarele de pe balconașul minuscul al camerei mele de închiriat și până târziu în noapte, când, răpusă de oboseală, îmi culc capul pe pernă… Un singur lucru nu-mi dă pace : imaginația bogată cu care m-a înzestrat mama-natură și care mi-o aduce mereu sub ochii minții pe ea, pe prietena mea cea mai bună, suspinând, mereu plângând, văzându-și năruit visul pe care tot eu o ajutasem să-l creadă aproape realizat. Iar vinovata pentru lacrimile ei sunt eu..

Anca și cu mine am fost prietene din copilărie. Am crescut în același cartier, am mers la aceeași școală, am stat în aceeași bancă. Stiam totul una despre cealaltă și nici mamele noastre nu ne erau atât de apropiate, cât ne eram noi, una alteia. Am știut primele când ne-a venit, uneia și alteia, ciclul, când ne-am îndrăgostit prima oară, când am fost părăsite întâia dată. Ne citeam reciproc mesajele de dragoste primite de la băieți, ne dădeam sfaturi, ne susțineam. Nu puteam concepe viața una fără cealaltă. Primul telefon al zilei i-l dădeam Ancăi, ultimul, înainte de culcare, îl primeam de la ea. Chiar dacă facultățile ne-au despărțit drumurile – eu am mers spre Litere, ea și-a urmat pasiunea pentru calculatoare – am continuat să fim la fel de bune prietene, să ne bucurăm fiecare de izbânzile celeilalte, să ne susținem reciproc în caz de prăbușiri. Chiar și când Anca s-a măritat, în ultimul an de Facultate, deși am simțit că pierd o parte însemnată din ea, m-am bucurat nespus pentru ea și mi-am jurat că-i voi fi mereu aproape. Dovedindu-mi încă o dată prietenia, Anca l-a convins pe soțul său – un tânăr om de afaceri cu posibilități frumușele – să-și cumpere un apartament tot în cartierul în care locuiam amândouă. Am continuat așadar să ne vedem, poate nu chiar atât de des, însă de vorbit, vorbeam și de câte zece ori pe zi. Deci, nicio șansă ca prietenia noastră să se subțieze.

Au trecut opt ani de când Anca s-a măritat. Intre timp, ne-am terminat amândouă studiile. Ea a rămas să predea, în cadrul facultății pe care a absolvit-o, iar eu m-am angajat la compania soțului ei. Am avut chiar și o tentativă de măritiș, care a eșuat însă după nici doi ani. Tot Anca a fost cea care m-a ajutat sa mă ridic, după ce simțisem că niciodată n-o să mă mai pot aduna, din fundul prăpastiei în care mă aruncase o uriașă deziluzie.. Am avut destule alte momente în care Anca mi-a fost mai mult ca o soră : pierderea mamei mele, apoi accidentul de mașină de acum doi ani, în urma căruia am stat în ghips aproape trei luni, plus o serie de mici ghinioane, pe care Anca m-a ajutat să le depășesc. Dumnezeu mi-o scosese în față pe fata aceasta și nu conteneam să-i fiu recunoscătoare. Cu atât mai mult, după pierderea mamei mele, Anca mi-a devenit și mai apropiată, aproape indispensabilă. Avea însă și ea o mare durere. Și, din nefericire, oricât de mult aș fi vrut s-o ajut, era peste puterile mele. După ce se chinuise câțiva ani buni să rămână însărcinată, un ultim control făcut la o clinică din Elveția a conformat că Anca nu va putea avea niciodată copii. Ce nedrept! Eu, care nu eram înebunită după a avea un copil, avusesem vreo trei întreruperi de sarcină, în toată această perioadă, iar Anca suferise nuștiucâte prăbușiri sufletești, de fiecare dată când speranțele ei de a rămâne gravidă depășiseră limitele firescului. Am încercat s-o îmbărbătez cât am putut : am folosit ca argumente omul minunat pe care-l are alături, problemele pe care le au mulți dintre cei cu copii, îi dădeam exemple din viață cu copii nerecunoscători, care distrug viața părinților lor, îi cumpăram intenționat romane care se sfârșeau prost din cauza copiilor, o duceam la filme cu subiecte asemănătoare. Degeaba. Era suficient ca pe lângă noi să treacă o mamă cu un cărucior sau chiar și o femeie gravida, pentru ca Ancăi să i se înece deodată toate corăbiile…
Până când am luat Hotărârea. Am trecut-o intenționat cu majusculă, pentru că a fost, într-adevăr, hotărârea vieții mele. Le voi naște copilul , mi-am spus, și i-l voi dărui Ancăi, ca pe un gest suprem al prieteniei noastre. Citisem între timp destule despre mamele-surogat, așa că decizia a fost una matură, luată în cunoștință de cauză și din toată inima…
Trec peste toate detaliile complicatei perioade care a urmat. Vreau să se rețină doar un singur lucru, cel care contează, de fapt: bucuria imensă pe care i-am provocat-o prietenei mele, totala metamorfoză a vieții sale, din clipa în care a aflat că-și va putea, în sfârșit, ține în brațe propriul copil.

….Acum stau și plâng, singură, într-o cameră care nu e a mea, dintr-un orășel din sudul Italiei. Mai am câteva săptămâni până nasc. Ce caut în Italia? Poveste lungă, urâtă, de care, cum spuneam , mi-e atât de rușine, încât uneori aș vrea să se prăbușească Turnul din Pisa peste mine și să uite Pământul că i-am fost oaspete,timp de 30 de ani…Deși mă doare, am să vă povestesc. Poate va funcționa și ca un soi de „eliberare”. Deși nu cred să existe izbăvire de la remușcările pe care le simt mușcând în mine, în fiecare clipă…
Primele luni ale sarcinii mele au fost extrem de chinuitoare. Mi-a fost rău, cât de la o sută de indigestii adunate la un loc. Nu puteam mânca nimic, dădeam afară totul. Nu aveam chef de nimic și ajunsesem să-mi blestem ideea pe care o avusesem. Anca a fost tot timpul lângă mine. Soțul ei mă învoise de la servici, continuând să-mi plătească salariul, îmi aducea acasă tot ce-mi trebuia, iar Anca stătea zi de zi lângă mine, mai ceva ca o mamă. De fapt, EU eram acum mama : mama-purtătoare a copilului lor. După ce am depașit perioada critică, totul a reintrat în normal. Mi-am redobândit pofta de mâncare, pofta de viață, am început să mă rotunjesc. Mergeam regulat la controale, totul se desfășura ca la carte. Devenisem o „familie în trei” : un soț, o soție și un viitor copil, adăpostit de o mamă-purtătoare. Cei doi erau extrem de protectori și grijulii față de mine : nu-mi lipsea nimic, nici măcar distracția : mă scoteau în oraș, chiar și în mici excursii. De ziua mea, când sarcina mea ajunsese la șase luni, am fost împreună la Paris. Anca știa cât de mult îmi doream să văd Parisul. E drept, nu în astfel de condiții…
Când am împlinit șapte luni, s-a întâmplat declick-ul. Am văzut un film, la cinema, invitată de cum ata mea. Și acum o suspectez că a ales intenționat acel film… De fapt..nu mai are nicio importanță. Cert este că, brusc, am simțit că nu pot să-mi mai duc până la capăt fapta bună, bunele intenții. Făptura din pântecele mele… începusem s-o văd tot mai des – repet, cu imaginația cu care m-a dăruit Dumnezeu – sub cele mai diverse chipuri drăgălașe de copii. Îmi vedeam, cu ochii minții, fetița crescând departe de mine, bucurând, cu fiecare întâmplare a sa, pe altă mamă decât pe mine…Oare voi putea depăși acest handicap? Oare mă voi putea detașa vreodată de amintirile acestei sarcini, de momentul în care voi aduce copilul pe lume , moment la care
începusem să mă gândesc din ce în ce mai des? In plus, pruncul pe care-l adăpostea trupul meu, prin fiecare mișcare a propriului trupșor, îmi dădea de înțeles că nu mai sunt singură, că există în mine cineva care poate deveni centrul universului meu. Lupta care se dădea în mintea și în sufletul meu devenise crâncenă. Cu greu îi mai puteam face față. Timpul trecea iar eu devenisem extrem de neliniștită; până și Anca observase că ceva nu e în regulă cu mine. Am motivat ceva, legat de o mătușă aflată pe moarte, care mă îngrijora cu starea ei.. Până când, într-o noapte, eu cu mine însămi am luat hotărârea : voi păstra copilul. Imi era cumplit de rușine de Anca, pentru această hotărâre, pentru trădarea de care mă pregăteam. Simțeam că nu o voi mai putea privi niciodată în ochi. De fapt, în ultima vreme, oricum comunicarea devenise foarte dificilă. Mă simțeam vinovată pentru fiecare gest de grijă din partea Ancăi către mine…
Într-o dimineață m-am trezit brusc, foarte senină, cu sufletul ușor. Ca și cum cineva mi-a luat un văl de pe ochi și un munte din spinare. Mi-am deschis, calmă, calculatorul și mi-am rezervat un zbor în… Mă iertați, nu pot spune mai multe, nu pot da niciun indiciu cu privire la locul în care mă aflu.. În cursul zilei am alergat, în stânga și-n dreapta, să rezolv niște probleme organizatorice : mă aștepta un drum lung, din care nu se știe când urma să revin. Sau DACĂ voi reveni vreodată. M-am întâlnit cu fratele meu, i-am dat niște instrucțiuni ferme, i-am răspuns la niște întrebări, l-am pus să jure că va spune oricui îl va întreba, că nu știe nimic de mine. Am împrumutat de la el o sumă considerabilă de bani, după care am mers la un notar prieten și i-a făcut o procură care-i dădea permisiunea să se ocupe de vânzarea garsonierei mele. În adâncul sufletului știam că nu voi mai avea niciodată puterea să mă întorc în acel loc…

…Mă aflu de două săptămâni în orășelul noii mele vieți. E frumos, ca într-o poveste, iar gazda mea, o bătrână siciliană, pare descinsă dintr-o poveste cu zâne bune. Fiica pe care a pierdut-o cu câțiva ani în urmă și care era de vârsta mea, a făcut-o să mă îndrăgească de la început. I-am spus că fug de un soț alcoolic și violent, cu care nu mai vreau să am de-a face, m-a înțeles, amintindu-și că și ea avusese parte de așa ceva, în tinerețe. Ce noroc că la facultate optasem pentru italiană! Nu mă simt deloc străină în noul loc, iar pe femeia asta parcă tot Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Un singur lucru nu-mi dă pace : chipul Ancăi, pe care blestemata asta de imaginație a mea mi-l aduce mereu în fața ochilor : nedumerit, înlăcrimat, distrus de dubla pierdere pe care i-am pricinuit-o. Anca nu și-a rătăcit numai visul de a deveni mamă, ci și prietena de-o viață, în care avea încredere nesfârșită și care, iată, i-a produs o atât de uriașă și nemeritată dezamăgire…

Mai am două săptămâni până nasc. Doamna Sophia a devenit mai nerăbdătoare decât mine : de mult nu s-au mai auzit plânsete de copil în căsuța ei cochetă de la marginea mării . A prins drag de mine, cu toate problemele astea ale mele și a devenit părtașă la emoțiile mele. Mă tot asigură că va fi bine, că are ea un nepot care este medic la spitalul din oraș și că mă va ajuta să nasc acolo, fără să mă jupoaie de bani. Bani am, căci m-a ajutat fratele meu, nu asta este problema..Problema este una de conștiință, ceea ce e mult mai anevoios de depășit. Și mă întreb dacă voi putea, vreodată s-o depășesc.. Oare, ori de câte ori îmi voi privi copilul, nu-mi voi retrăi, la nesfârșit, gestul de trădare, minciuna, felul condamnabil în care m-am purtat față de cea care a fost, până la un moment dat, cea mai dragă și importantă ființă din viața mea?
Copilul ce-l port îmi mai mângâie pântecele cu o fâlfâire a piciorușelor sale și deodată nu-mi mai pasă de nimic. Știu că procedez corect și abia aștept să-l țin în brațe și să-i dăruiesc toată dragostea mea. Iar dacă mă întrebați la ce nume m-am gândit pentru fetița mea, am să vă întreb, la rându-mi: „Anca” vi se pare, oare, un nume potrivit?…