Nivelul de înțelegere a limbii române este sub nivelul celei de exprimare.
Trăind o criză de moralitate care se accentuează, nu ne dăm deloc seama că nu numai prin lipsa de educație se produce acest lucru, ci și prin alterarea cumplită a formării gustului estetic.
Lipsa de educație ne reduce considerabil nivelul de cetățean. Civilizat, trăind și gândind ca un om, dotat de Dumnezeu cu tot ce-i trebuie pentru a reuși, pentru a se simți mândru cu propriile fapte. Ne place enorm să tot spunem ,,să fim tratați ca oamenii, nu ca animalele,,! Dar cei nemulțumiți de tratament, oare cu ce au demonstrat celorlalți că merită să fie numiți oameni?! Cât despre gustul estetic, ce să spun? Acest departament al culturii, la noi, această noțiune nici nu este cunoscută, dovadă fiind lipsa ei de folosire în vocabularul nostru obișnuit, darmite să mai știm și ce semnifică. Mai ales de către tânăra generație. Dar nu numai!
Noi nu gândim moral. Nu ne dăm seama că cel mai frumos lucru din lume este chiar lumea. Dar pentru asta ar fi normal să ne gândim la dinlăuntrul nostru. Nimeni nu o face. Nici noi înșine și, mai ales, nici alții din jurul nostru. Întorcându-mă la fraza cu care mi-am început scrierea de astăzi și ocolind completarea de mai sus pe care mă sprijin ca argument, vă fac, de fapt, cunoscut scopul intervenției mele: despre limba română și cum s-o folosim la adevărata ei valoare. Nivelul de înțelegere mai slab decât cel de exprimare ar însemna, de fapt, că nu știm să vorbim, că nu știm ce vorbim. Că nu știm să folosim cuvintele potrivite situației aflată într-o discuție. De ce? Pentru că nu le cunoaștem. Nu știm că acele cuvinte potrivite ne-ar ajuta să ne exprimăm exact gândul corect. Nu folosim vorbe mai alese, care ar putea clarifica exact situația pe care încercăm s-o lămurim.
Ceva din istoria cultă a omenirii mă va ajuta să stârnesc curiozitatea celor care nu știu sau cred că nu știu destul despre noi, poporul nostru și limba română. Ca să vedem doar ce distanță în ani ne-a despărțit pe noi de aparițiile strălucitoare ale Renașterii – la rândul ei învingătoare, după 1000 de ani și peste, asupra Evului Mediu (deloc întâmplător) – spun acum că e vorba de circa 300 de ani. Renașterea secolelor XIV – XVI a avut la bază curentul cunoscut sub numele de umanism. Mișcarea uriașă a fost stârnită de burghezia în dezvoltare (sec. XIV în Florența și Roma), care aducea un progres real societăților, și care a înțeles acum 650 de ani că adevărata valoare o constituie omul și capacitățile sale creatoare. În fond, umanismul asta înseamnă, o mișcare social-culturală, având în centru OMUL ca ființă superioară. La noi, el a apărut în sec. XVII, având trăsături specifice istoriei neamului românesc. Mulți cărturari se remarcă, dar cel mai important umanist român poartă numele Dimitrie Cantemir.
Îngăduiți-mi, însă, câteva informații legate de începuturile formării limbii române pe teritoriul străvechi al geto-dacilor. Marea migrațiune a popoarelor din primul mileniu după Christos a lăsat urme puternice în teritoriile unde s-au stabilit. Geto-dacii și-au păstrat limba, dar au și împrumutat și asimilat cuvinte de la aceștia. Nu au renunțat însă la tradiții și obiceiuri, dovadă fiind creațiile noastre populare. Publius Ovidius Naso – cel exilat la Tomis – a scris în limba geților. Străbunii geto-daci erau legați prin iubire de pământul pe care-l stăpâneau de două mii de ani.
Înainte de apariția primului document în limba română (1521), în statele feudale formate în secolele al XIV-lea și al XVI-lea se folosea în relațiile diplomatice greaca în sudul Europei, latina în Apus și slavona spre Est. Scrierile acestor vremuri care au cuprins teologie, poezie, fapte de război, imnuri religioase și altele vor da naștere în timp cronicilor (letopisețul- cea mai de seamă formă a literaturii vechi).
La noi, instituția care a avut un rol covârșitor în viața comunității a fost – ca și astăzi, sper – Biserica. Vindecători ai trupului și sufletului, reprezentanții Bisericii sfătuiau întru respectatrea normelor morale, în cultul muncii, al dreptății, demnității personale și naționale. Știutori de carte, preoții își transmiteau cunoștințele, păstrând tradiția de milenii de la Regele Zeu – preot, medic – Zamolxe. Traducerea în limba română a cărților bisericești a contribuit la unitatea geto-dacilor. Se dovedește în timp că poporul este cel care dă dovada nemuririi unui neam, prin toate faptele sale.
După o mie de ani de Ev Mediu întunecat, Renașterea în țările europene a schimbat – pe perioada sec. al XIV-lea și culminând cu secolul al XVI-lea – prin mișcarea uriașă a noii clase sociale, burghezia, care a înțeles că suprema valoare este OMUL și capacitățile sale creatoare. Creatoare în toate domeniile, atât ideologice cât și artistice. De aici curentul umanist. Lupta pornește împotriva a tot ceea ce oprimă sau înjosește demnitatea omului. Însă omul este chemat prin cultură să-și dezvolte personalitatea și puterile creatoare. Pe meleagurile geto-dacilor, Renașterea ajunge, în forme specifice, abia în secolul al XVII-lea. Lupta înaitașilor întru umanism s-a canalizat împotriva expansionismului turcesc, spre unitatea tuturor românilor în spațiul străbun și inspirarea din vechile scrieri ca principal izvor de cultură. Textele religioase, texte istoriografice, letopiseți. Nu e cazul să înșir o listă imensă de cărturari cu dragoste de țară și de cuvânt, care au lăsat mii de pagini doveditoare ale faptulor de viață și de vitejie prin care s-a trecut preț de sute de ani de către neamul nostru și de către unii dintre conducătorii lui de seamă. Nu este cazul, nu pentru că nu merită, dimpotrivă; important este dacă putem astăzi să reținem cât de importantă, cât de nemăsurată a fost contribuția lor scrisă la stabilitate, la unitate, la respect pentru lege, pentru dreptate, pentru neatârnare, pentru judecată în alegerea faptelor. Totuși, doar trei nume, rămase făclii în istorie: Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce.
Și, după o scurtă incursiune în trecutul îndepărtat, mă întorc la Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof și savant umanist, primul mare erudit consemnat de istoria literaturii române. Amintesc doar de ,,Istoria ieroglifică,, scrisă în limba română la Constantinopol între 1703-1705, ca o alegorie de mari dimensiuni, o fabulă în proză. Interesanta și bogata sa viață în acțiuni și scrieri este de natura studiului filosofilor, filologilor și istoricilor. Nu-și are locul într-un material care se vrea o atenționare asupra stricăciunilor ce s-au produs și se produc continuu în limba română. Eu am început acest material cu câte ceva (puțin) din acea parte a istoriei limbii și literaturii noastre vechi, tocmai pentru a reaminti (dacă mai are rost, sper!) și a preciza câte preocupări și câte litere de aur au stat la temelia fixării rostului nostru prin limba română. Trebuie să ne amintim mereu și mereu că limba vorbită și limba scrisă constituie definiția unei națiuni. Influențată acum două sute de ani de franțuzisme care accentuau snobeala, iată-ne azi – după ce alți zeci, poate sute de scriitori au luptat să curețe inutilul și să protejeze firescul românesc – iată-ne, zic, în stadiul englezismelor. Nimic de zis, e foarte bine să cunoști cât mai multe limbi străine, dar nu e cazul ca ele să domine în vocabular. Se modifică felul gândirii. Se stâlcesc gândurile și se crede că dacă știu o vorbă, două în engleză, trebuie neapărat să o strecurăm în fraza pe care încercăm să o facem mai deșteaptă. De ce? Credem că e mai frumos, mai distins, dacă eliminăm un același cuvânt, sens, din limba română? Cei care procedează așa se rușinează să vorbească curat limba noastră? În același sens mă tot mir când văd o firmă care ar trebui, de fapt, tradusă alături de numele straniu ce o definește… Dar mai e un aspect și mai dureros. Anume: vorbirea de fiecare zi. Unui procent de 80 la sută din români le trebuie un curs intensiv de studiu al Dicționarului Limbii Române. Nu vă uimiți. Se vorbeșteprost, agramat, fără nunațe și fără sens. Toate categoriile sociale suferă de această boală. Nu mi-e rușine să spun că acei tipi care se află în posturi mari, hotărâtoare, sunt la fel de puțintei în vorbă și în vocabular. Păi, atunci?! De la cine luăm exemplu? Și atunci, pe cine să ascultăm, dacă nici ei nu știu bine ce vor. Sau să exprime.
Hăuleala, vorbitul tare, adică strigătul sau înjuratul au devenit sunetele frecvente ale unei limbi frumoase, domoale și muzicale. Eu una nu mai pot să-i suport pe oamenii care se fălesc cu stilul liber și deșănțat îndrăzneț dar, de fapt, stil ce demonstrează prostia și neputința.
Au murit degeaba cei din vechime, dacă nu suntem în stare măcar să le respectăm bunele gânduri, bunele fapte, în fond eroismul; noi, cei de astăzi, un fel de imitații de carton, lipsite de orice vlagă. Poate doar aceea de a aduna praful de pe tobă… Ochei???
CRISTINA DELEANU
Comentează