Acum ceva vreme când, chipurile, m-am ,,certat,, cu termenul ,,digi,, , ați crezut, poate, că mă joc. Greșit și, vorba aia, ,,ghinion,,… Digi capătă dimensiuni uriașe. Eu, o antibutoane dintotdeauna, am fost pentru puțin timp atrasă doar de MAHJONG, joc care mă ajută să-mi mențin în continuare dezvoltat simțul atenției, al concentrării, al spiritului de observație. Dar atât. Nu știu să bat în taste, nu știu să folosesc aplicații, nu apăs pe file-uri pentru știri, nu-mi fac selfie-uri! Știu doar că ENTER înseamnă că declanșezi o acțiune pe calculator. Atât. Nu știu, dar cred că dintr-un instinct de conservare am respins fizic apropierea de acest domeniu. Cine nu crede, n-are decât să experimenteze pe propria piele, la propriu piele, și pe sărmanul creier. Când informația seacă, tehnică, stabilită de computere, le va storcoși puținele circumvoluțiuni din materia cenușie și așa funcțională într-un procent de 10-15 % din totalul masei (adesea inutilă!!!) care le umple craniul, atunci vor vedea ce se mai alege! Mai nimic. Lipsa unei brume de informație luată din cărți, din viață, din experiența altora, din propria curiozitate de a ști câte ceva pe lume, pe scurt, din a încerca să trăiești precum un om, ca o ființă, toată această neimplicare reală, va transforma ,,unicatul,, într-un mecanism. Și mai multe mecanisme, asemănătoare și nediferențiate prin nimic, vor constitui o masă amorfă de soldați cibernetici, capabili să răspundă doar la comenzi, fără gândire proprie, dar cu mare supușenie. Finalul? Fiare vechi! Și iată-ne pe victoriosul drum al digitalizării! Nu mai e de joacă!
Eu, poate și alții, voi încerca să mă strecor printre abilitățile oferite de sistemul digital, chiar dacă părerea generală este că ne-ar fi de ajutor. Poate. Faptul că sunt învechită în gândire nu mă complexează. Să dea Dumnezeu ca tânăra generație, care oricum a uitat să mai vorbească precum o ființă umană, să reziste în înfăptuirea vreunei isprăvi memorabile, care să se poată numi –eventual –,,lume mai bună,,. Eu tot voi spune o vorbă auzită demult – și al cărei autor nu-l rețin – conform căreia ,,Dacă lumea ar fi perfectă și tot n-ar fi!,,…
De fapt, de ce mă împotrivesc acestei modalități de a trăi prin butoane și touch-uri de telefonie și selfie-uri? Pentru că, la urma urmei, de ce să-mi afle oricine viața, intimitatea, calitățile sau defectele? E indecent. E o nerușinare. Devine un gest vulgar, de mahala. Iese la iveală gândul urât, neprietenos, jignitor. În fond, toate aceste ,,mariaje,, – oameni +tehnică feisbucistă – ne limitează simțirea naturală, dragul de frumos, de natură, de animale, emoția simplă și firească față de un partener de viață – o pereche. Ne dezumanizează! Este o îndepărtare de noi înșine!
Atunci, ce lume va fi lumea? Cu siguranță fără ceea ce mai numim încă oameni. Atunci cu ce? Doar cu reptilele începuturilor? Probabil… Probabil venite de pe Marte, sau cine știe de pe unde? La urma urmelor, Galaxia e foarte întinsă… Avem de unde alege… Sau vor alege tot computerele? …
Comentează