Sfatul – bumerang

Mi-e pur și simplu teamă să dau sfaturi. Mai ales în chestiuni de suflet și mai ales în situații capitale. Mi-e frică să interferez cu destinul cuiva. Dacă, Doamne ferește, aflat într-o derivă totală, respectivul se agață de sfatul meu, îl urmează orbeste și prin asta schimbă cursul unui destin care poate nu-i era chiar atat de vrăjmaș, precum părea la prima vedere? Dacă sfatul pe care îl dau, mă va face prizoniera nefericirii celui sfătuit? Dacă informațiile mele sunt trunchiate, incomplete, deformate și, prin urmare, sfatul meu va fi strâmb și nu se va pupa cu realitatea? Și dacă sfatul meu, chiar și mustind a bune intenții, se va întoarce precum un bumerang, împotriva mea? Cât de ușor te poate transforma, din prieten, în dușman, un sfat neinspirat!…

Mă feresc, așadar, să sugerez pașii pe care cred că cineva ar trebui să-i urmeze, într-un anume moment al vieții. Deși, mărturisesc, dacă aș fi ascultat, la rându-mi de sfaturi, poate aș fi evitat o sumedenie de “întâmplări” nefericite: căsnicii nepotrivite, prietenii ratate, umilințe la locul de muncă, mici falimente personale. 

    Pe Mihaela imi pare că o știu de secole. Am fost, pe vremuri, colege în câteva comandamente de tabără la Costinești, am împărțit destule ședințe în presa studențească și am rămas prietene. Nu ne vedem toată ziua, bună ziua, dar vorbim la telefon si, în momentele cheie ale vieților noastre, simțim nevoia să ne vedem la o cafea, pentru a ne plânge una alteia pe umeri , încercand să ne convingem reciproc că viața e frumoasă. 

De mai bine de câteva luni, Mihaela și-a pierdut busola. E despărțită de câțiva ani ( fetele sunt deja mari, cu un picior în …măritiș și cu burse prin depărtări) și “destinul i-a scos în cale” ( cât mă amuză acest clișeu! ) un bărbat pe care , spune ea, îl aștepta de-o viață. Întâmplător, îl cunosc, fără ca ea să știe. Nu vreau să-i mărturisesc acest lucru, căci mă tem că un astfel de “detaliu” m-ar putea transforma în iscoadă, în curea de transmisie sau, oricum, în depozit de confesiuni. Și mai e ceva : am o părere atât de proastă despre personajul respectiv, încât stiu că nu voi avea puterea să gândesc pozitiv la adresa lui. Să o încurajez.  Este ca și cum , judecător fiind, ți-ai trimite cel mai bun prieten la eșafod.

 Am ascultat-o , în repetate rânduri, ridicându-mi-l în slăvi pe cel pe care îl știam ca fiind un ticălos : un afemeiat notoriu, un profitor, un ins lipsit de scrupule și de cuvânt. Îmi părea straniu piedestalul pe care-l ridica Mihaela, lăudându-i calități pe care nu le vedeam a avea nicio legătură cu subiectul. Parcă vorbea despre alt om. Ori femeia consuma activ ciuperci halucinogene, ori respectivul  își dezvoltase o asemenea capacitate de disimulare, încât era capabil să prostească chiar și o făptură înțeleaptă, analitica și trecută prin viață, precum prietena mea. 

De o vreme încoace, cochetând probabil cu ideea de a face pasul decisiv, Mihaela a început să-mi ceară sfatul. Aici a debutat supliciul meu. Groaza mea de a nu o da în petec cu un sfat prost. Sunt conștientă că încurajarea mea ar fi în măsură să o împingă pe femeie spre o nouă prăpastie a vieții sale, iar mie să-mi schimbe ulterior poziția, din aceea de prieten,  în cea de dușman pe viață. Dar am, oare, voie să tac? Face, oare, parte din definiția prieteniei? “Bun! – îmi zic , de multe ori, dimineața. Azi îi voi spune Mihaelei adevărul despre Ștefan și -i voi da sfatul meu sincer : să fugă, mâncând pământul!” …După care vine îndoiala : dar dacă Stefan s-a schimbat? Dacă maturitatea vârstei i-a răsucit felul de a fi,  convingându-l că anii pe care ii mai are pe “mosor”, merită trăiți lângă o femeie adevărată, care sa-l iubească și să-l respecte cum n-a făcut-o probabil niciuna din vremelnicele “suflete pereche” ce i s-au perindat prin viață? Dacă eu îi spun ei să fugă și-i amputez, poate, o șansă la fericire? Nu e mai bine, oare, să mă abțin? Grea cumpănă…

   Deși nu cred în sfaturi, am nevoie eu însămi de unul : ce mă sfătuiți să fac? 

Rubrică oferită de