Întotdeauna “ clipa de după ceva frumos” este un foarte speciala. Este precum o imensă “răsuflare ușurată”, care aduna-ntr-însa acea pace a sufletului, ajuns la capătul unui drum lung si rareori ușor. Este precum o mână care mângâie, în sfârsit, “luminița de la capătul tunelului” – cea după care alergăm bezmetic cu toții, o viată intreaga. Și totusi, ajungem să atingem, cu mâna, mici astfel de luminițe, le tinem în palma, ne bucuram de căldura lor si de licarul care ni-l strecoară în viața, peticind, pe ici pe colo, întunericuri…
Am trăit recent o astfel de “clipa de după”. Am lansat o carte sau , cum mă răsfăț – complacându-mă în postura de “mamă eroină” ( am deja douăzeci de prunci, plus crescuții deja adevărati copii “de acasa”! ) – am mai adus pe lume un copil. Despre “facere” și durerile sale nu voi povesti. Este gestul acela intim, pe care femeile trebuie să-l păstreze în taină : miracolul primului țipăt al noului născut le apartine, lor si numai lor, și nimeni niciodată ( mă refer la “outsiderii fenomenului”) nu vor putea decat banui amestecul acela divin, dintre durere și fericire, ambele împinse către superlativ.
Am trait, așadar, zilele trecute, o nouă “clipă de după”. Cartea mea cu numărul 20 a primit “botezul publicului”, a unor emoții împachetate într-un decor de poveste, populat cu prinți și printese ce purtau, curios! numele celor mai dragi oameni din viata mea! Prin urmare, dacă “clipele din timpul” – au fost imortalizate, mai mult sau mai puțin dibaci, în fotografii si scurte filmulete, “clipa de după” mi-a rămas numai mie.
Vremurile ne-au transformat pe toti în fotografi, cameramani, editori, broadcasteri, noi, aștialalții – “cu patalama și experienta multa pe umeri” – aproape că ne pierdem printre “invadatori”. Dar astea-s vremurile, ai de alergat si-ți trebuie multă aplecare, pentru a-i găsi pe cei autentici… Și dacă un stol de imagini purtându-mă în pântece si-a luat deja zborul spre eter, catre binevoitoare retele de socializare, despre “clipa de dupa” nu se va ști niciodată mai nimic. Mă vor fi văzut zambind la plecare, secătuită de vlagă, dizolvată în autografele care, în cazul meu, nu seamană niciodată unul cu altul, nu frizează banalitatea, ci personalizeaza, cu respect, fiecare suflet ce-mi întinde cartea, pentru a-i oferi “ștampila” personalizării. Mi-au văzut , poate, multi, “manevrele de culise” – “de dupa” : m-au surprins schimbându-mi, pe după decoruri, condurii lăcuiti cu pantofiorii “de fugă”, cei care ma aduc la înaltimea naturală a “ sticlutelor mici, care adăpostesc esente tari ( cum mă răsfăt, privind prin oglinzi) . M-au văzut, dăruind îmbratișări la despărtirea de cei prezenti, ca o ofrandă pentru gestul lor de a-mi fi aproape, “in sala de nasteri”. M-au văzut, poate, și rulănd roll-up-uri, strângănd ambalaje, împachetând recuzita, mutând scaune deranjate de taifun, sau făcând poate activitati care , in lumea snobilor, nu rimează cu statutul de “divă”😁😁.
Dar adevărata “clipă de după” este, de fapt, cea în care rămân singură, eu cu mine însămi – eu, cea firească, fără ținută de gală, fără tocuri, fără genele false si cerceii atarnători, care mi s-au prins de o sută de ori în fular de era sa ramân fără urechi, despartindu-i; rămân eu, cu rimelul usor întins de la lacrimile pe care am tot încercat sa le tin nevăzute ( ce te faci cu “fragilele femei puternice”?!?”) , cu urmele amestecate ale rujurilor de buze – mai scumpe sau mai ieftine – care mi-au pecetluit obrajii, cu talia subtiată de nemâncare si de “strângerile” pertiosilor musafiri…
“Clipa de după” este pasul acela, pe care-l faci dupa ce ai coborât de pe “podium”, de pe covorul roșu și reîncepi sa fii omul obișnuit, să refaci acel cuplu de nezdruncinat “tu cu tine însuti”, singurul menit sa genereze cel mai sincer dialog pe care l-ai putea avea vreodată cu cineva…
“Clipa de după” este definiția supremei relaxări, este straniul melange între bucurie și tristete și nu vei ști niciodată căreia dintre ele îi vei aparține cu adevărat. De fapt, tu știi bine, mai ales într-o astfel de “clipă de după”, ca dorința ta cea mai mare este ca ea să aparțina acelui suflet la care cu totii tânjim, banal intitulat “suflet-pereche” – singurul ce poate ravni la dreptul suprem de a trăi alături de tine acea “clipă de după”.
…cum a fost “clipa mea de dupa” , la finele drumului meu, început în stepele îndepărtate și aride ale Kazahstanului?…aș zice…plină de o stranie căldură, pe care demult n-am mai simțit-o…
Rubrica oferita de FARMACIILE CATENA : POȚI AVEA SI TU DACIA TA
Comentează