Bombănelile Marinei Editoriale

Chior, în Țara Orbilor….

 

“Bucură-te, că doar, în raport cu ceilalți de la voi, stai foarte bine!”

…M-am săturat de cuvintele astea, auzite la fiecare analiză a ratingului meu. Nu-mi trebuie consolări de acest gen. Nu mă bucură că se uită la emisiunile mele o jumătate de telespectator dintr-o sută, jubilând că la majoritatea colegilor mei se uită doar o zecime sau o cincime din același unic telespectator. Eu vreau să lucrez într-o televiziune performantă, la emisiunile bune ale căreia să se uite cei mai mulți, și asta indiferent că e vorba de emisiunile mele sau de cele ale colegilor mei, poate mult mai talentați. 

Să fii chior în țara orbilor nu e o provocare! E tot un handicap, poate doar ceva mai mic. Dar tot handicap este. Eu nu vreau să fiu chioară. Vreau să văd bine și să mă pozitionez într-o mulțime de colegi având privirea ageră și limpede. 

….Când învățam, la ASE, despre modul în care se conduc întreprinderile ( nu mai fac demult pe nebuna că am fost șefă de promoție pe țară, căci…la ce mi-a folosit?!?), am citit la un moment dat despre paternalismul japonez. Eram, de pe atunci, fascinată de performanțele  țărilor de departe si visam să aplic , cândva, legile economiei lor și în țara mea.  Cartea ce-mi căzuse în mână ( într-o vreme în care cu greu puteai citi altceva, decât literatură despre  faptele mărețe ale conducătorului iubit) ascundea un pasaj care m-a pus de pe atunci pe gânduri : cică cetățenii Țării Soarelui Răsare gândesc cam așa : în loc să fiu patronul, președintele sau managerul general al unei companii cu 10 angajați, mai bine să fiu un simplu specialist insă extrem de valoros, dar într-o companie performantă, cu câteva mii de angajați și ajunsă vestită în întreaga lume. 

….Simt pe pielea mea, de ceva vreme, acest sentiment, neînțeles pe atunci. Nu-mi mai doresc “să  stau bine” în tabelele de audiență, raportându-mă la colegii mei ( străluciți, mulți dintre ei și pe nedrept condamnați la audiențe mizere). Vreau să lucrez într-o televiziune performantă, cu ratinguri care să exprime valoarea profesioniștilor săi și care să se constituie pentru mine și colegii mei, într-o perpetuă provocare de a fi mai buni, mai competitivi. Am lucrat, cândva, într-un astfel de TVR și cred cu tărie că vremurile acestea vor mai reveni. 

   Asadar, la naiba cu chiorii din țara orbilor! 

   Nu poți fi fericit dacă în preajma ta lucrurile sunt strâmbe. Nu poți defila în haine Armani pe un podium sprijinit pe umerii unor zdrențăroși. Nu poți răspândi în jur miresme de Tom Ford, inconjurându-te de inși mirosind a transpirație și bălegar. Nu-ți poți   tura, cu aroganță, Ferrari-ul nou nouț, făcându-ți loc printr-o mare de mașini second-hand. Nu poți jubila că ți-a reușit nuștiuce operație la un spital din occident unde ți s-a tăiat o factură astronomică, în timp ce sărmanii din jurul tău, purtând același diagnostic,  mor pe capete prin spitalele țării. Nu te poți lăuda în fața tuturor cu vila ta ultraluxoasă cu ieșire la lac, atâta timp cât români de-ai tăi, și nu doar câțiva, se screm încă în WC-ul din fundul curții..Și nu te poți bucura de averile tale, într-o țară sprijinită pe oameni săraci. De fapt, greșit spus : poți face toate acestea, dar,  de ești un om cu caracter, bucuria îti este cu noduri….

   Așa că, acel ilustru anonim care a studiat, la microscopul curiozității, statutul chiorului într-o țară de orbi, a intuit perfect

 senzația dobândită : când în jurul tău sunt doar nevăzători, nu te vei putea bucura niciodată de viață pe deplin, chiar dacă tu, spre deosebire de ei, ai un ochi cu care bunghești ceva…

rubrică oferită de :