Scurt istoric al corpului meu

Am văzut într-un film o scenă cutremurătoare: un bărbat puternic dintr-un lagăr este aruncat de gardieni într-o groapă adâncă și împușcat cu arme automate. Bărbatul refuză să moară și face noi și noi încercări să iasă la suprafață. Are ceva eroic și deznădăjduit în încercările lui lipsite de orice șansă. Până la urmă, bineînțeles, după zeci de gloanțe trase asupra lui, este înfrânt și se abandonează morții.
Într-un mod asemănător a reacționat corpul meu ‒ corpul meu, nu eu ‒ sub rafalele nemiloase trase asupra lui de trecerea timpului, de intemperii, de ger și caniculă, de boli și accidente, de nesomn, de mâncăruri și băuturi nesănătoase, de surplusul de greutate, de fumat, de enervări. A rezistat, a rezistat, a rezistat, mult mai mult decât corpurile altora. Dar până la urmă, tot s-a prăbușit.
Am avut, din naștere, un trup bine construit, rezistent și sănătos. M-am bucurat de o ereditate favorabilă. Tata era înalt de 1,85, arăta ca un atlet și nici nu s-a îngrășat vreodată (cum aveam să mă îngraș eu, catastrofal, după 40 de ani). Dinții nu i s-au rupt, nu i s-au cariat, la 80 de ani îi avea doar tociți de folosirea îndelungată. Mama, la fel, nu a fost niciodată internată în spital ‒ decât pentru nașteri ‒ și, la 80 de ani, părul îi era atât de greu și des încât trebuia să facă un anumit efort ca să-l poată peria.
Mama m-a păzit, cu o grijă obsesivă, de orice îmbolnăvire sau rănire care m-ar fi putut infirmiza. Datorită ei am trecut cu bine în copilărie de epidemia de poliomielită și de toate celelalte pericole de acest fel.
Am crescut repede, fără acele disproporții care apar la adolescenți în diverse etape ale dezvoltării, până când am atins 1,87 metri, înălțime la care m-am oprit. Vedeam foarte bine, ca tata, inclusiv pe întuneric, și auzeam foarte bine, ca mama, chiar și fâșâitul anvelopelor de cauciuc pe asfalt ale unei biciclete aflate la o depărtare de 100 de metri.
Mirosul mi-a funcționat perfect, dar numai până la 16 ani, când, în urma unei altercații, mi l-am pierdut aproape complet. Incidentul a avut loc într-o după-amiază de vară. Stăteam împreună cu doi prieteni (care ulterior vor ajunge la o anumită notorietate, ca artiști) pe o bancă într-un parc sălbăticit din sud-estul orașului, „Păduricea”. Nu departe de noi, doi bărbați cu figuri de brute, în care i-am recunoscut pe paznicul cimitirului și pe fiul lui, au trântit la pământ o fată ca să o violeze. Ea se împotrivea deznădăjduită și urla ca un animal înjunghiat, iar ei o băteau cumplit, zdrobindu-i fața cu pumnii grei.
Fără să stau pe gânduri, m-am repezit să o eliberez pe fată. Mi s-a părut ceva de la sine înțeles că prietenii mei mă vor urma. Dar… nu m-au urmat. M-am năpustit de unul singur asupra celor doi indivizi, iar ei m-au doborât, cu greu, dar m-au doborât, și m-au lovit peste figură cu o bucată masivă de lemn, cu care mi-au rupt un os de la nas, etmoidul și, implicit, mi-au secționat nervul olfactiv. Singurul lucru bun a fost că, în cursul acestei învălmășeli, fata s-a ridicat de la pământ și a fugit.
Am avut întotdeauna o forță cu mult peste medie și o energie inepuizabilă. Puteam să merg zeci de kilometri pe jos. Puteam să traversez înot râuri repezi, să mă deplasez neobosit cu bicicleta ‒ de exemplu, de la Suceava la Fălticeni ‒, să urc fără pauză de odihnă, de la bază și până sus de tot, pe treptele de piatră tocită ale clopotniței bisericii Sf. Dumitru (cu clopotele așezate la 40 de metri înălțime).
Puteam să duc o fată în brațe pe orice distanță, nu numai dintr-o încăpere în alta, ca în noaptea nunții. Iar când mă înfuriam eram în stare să ridic deasupra capului un fotoliu oricât de greu și să mă prefac că arunc cu el în adversari.
Apoi, încet-încet toată această vitalitate s-a pierdut. Mi-am petrecut multe nopți, de seara până dimineața, la masa de scris, fumând trei-patru pachete de țigări pe noapte, am mers descheiat la palton și fără căciulă prin viscol, am circulat cu mașini de ocazie (inclusiv camioane hodorogite) și cu căruțe de ocazie, am trăit momente de indignare incendiară, am făcut orgii de râs devastatoare, am iubit nebunește, până la infarct.
Corpul meu nu mi-a comunicat nimic. A luptat cu îndârjire, tacit, să iasă din groapa în care îl aruncasem. Apoi m-am îngrășat, ajungând să am de două ori greutatea pe care ar fi trebuit s-o am. Și nici atunci trupul puternic, armonios, cu piele netedă n-a cedat repede. Abia după un timp s-a prăbușit. S-a prăbușit definitiv.
Acum sunt o ruină. Mai arăt lumii părul încă des și neîncărunțit, ca pe o perucă trimisă de mama în dar de pe lumea cealaltă. Și mai afișez, când zâmbesc, dantura întreagă, fără niciun dinte lipsă, ca pe o proteză pe care mi-ar fi expediat-o tata de dincolo de mormânt.