Stimata redactie!
Mi-e greu sa va descriu sentimentul de penibil care ma incearca in aceste momente. I-am blamat intotdeauna pe cei ce aleg sa-si rezolve problemele de familie la televizor. Si iata-ma pusa in situatia sa le calc pe urme..
Am 68 de ani, sunt contabila, actualmente pensionara. Am doi copii, un baiat si o fata, amindoi la casa lor. Am de la ei cel putin trei nepoti. Spun „cel putin”, pentru ca este posibil ca, intre timp, sa mai fi aparut unul-doi..Nesiguranta mea se bazeaza pe faptul ca, de peste doi ani, nu ne mai vorbim. De fapt, eu sunt cea abandonata, dupa o viata in care m-am sacrificat pentru familie, pentru copii. Sunt nevoita, asadar, sa-mi petrec restul zilelor singura, zbatindu-ma de la o luna la alta cu o pensie mizera si cu o multime de datorii..
Cum s-a ajuns aici?ma veti intreba. Totul a pornit de la refuzul meu de a-l lua sa locuiasca la mine pe copilul cel mare al fiicei mele, in momentul in care familia lor a trebuit sa plece, pentru o perioada, in strainatate. Ginerele meu a obtinut un post de sofer la ambasada Romaniei intr-o tara din Asia si ce s-au gindit ei? Ca sa le fie mai usor, au vrut sa mi-l lase mie plocon pe Luca. Trebuie sa va spun ca Luca are 12 ani si este un copil extrem de rasfatat, neascultator, impertinent si lenes. Nu ma pot incumeta ca, la aceasta virsta dificila a adolescentei, sa preiau atributiile parintilor, mai ales ca eu sunt suferinda cu inima.. Din acel moment al refuzului meu, motivat, de altfel, nici Anca, fiica mea, si, din solidaritate, nici fratele ei ,Mihai, n-au mai vrut sa mai aiba de-a face cu mine. De fapt, banuiala mea este alta ..De mai multa vreme copiii mei au pus ochii pe apartamentul in care locuiesc de o viata si, de cind tatal lor s-a stins, tot imi bat apropouri sa il vind si sa ma mut cu ei.. Apartamentul este intr-o zona centrala, se pot scoate bani buni pe el, insa eu n-am de gind sa-l vind si sa ajung la mina copiilor mei, care nu de putine ori, si-au dovedit atitudinea ostila fata de mine..
Zilele trecute am auzit povestea unei cunostinte care a patit la fel, copiii trimitind-o, intr-un final, la un azil de batrini. N-am muncit o viata intreaga ca sa sfirsesc astfel! Groaza acestui posibil deznodamint m-a facut sa va scriu caci, odata mediatizata situatia mea, banuiesc ca mai greu se vor deda la asemenea fapte copiii mei.
Nu cred ca Anca si Mihai vor fi dispusi sa vina la televiziune, caci sigur se stiu cu musca pe caciula, insa eu pot aduce si alti martori, care sa confirme tratamentul la care ma supun cei carora le-am dat viata si pentru care mi-am sacrificat-o pe a mea. Va rog frumos, in numele unei mame disperate, ajutati-ma!
Cu recunostinta,
Emilia Ionescu, Bucuresti
Nota redacției: Cazul doamnei Emilia Ionescu va fi supus dezbaterii noastre într-una din edițiile viitoare ale emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10”.
Comentează