Tatăl meu a rămas fără tatăl lui la vârsta pantalonașilor scurți. A crescut la țară, la Abrud, într-o sărăcie demnă de romanele lui Dickens, cu o mamă și o soră care l-au transformat repede în “bărbatul casei”. Tata a muncit de mic, iar asta l-a transformat intr-o stâncă. Până și sufletul i l-a modelat cumva, îmbrăcandu-l într-un soi de neînțeleasă de mine “armură”, care-l apăra și de răutățile din afară, și de sentimentele dinăuntru. L-am considerat pe tata întotdeauna un om “care nu știe să iubească”. De fapt, a fost întotdeuna un om care nu a știut să se exteriorizeze. Îl îmbrăcam în circumstanțele atenuante de mai sus și… îl lăsam așa, cufundându-mă în iubirea nesfârșită a slavei mele mame. Care era opusul lui. Îmi era al naibii de ciudă că tata nu știa să spună cuvinte blânde, ci doar să critice și să pretindă, că era aspru când ar fi trebuit să fie blând, că nu reușea să mă sărute decât extrem de rar și chinuit, întotdeauna pe frunte, și doar atunci când se întâmplau lucruri magistrale. Am încercat, țin minte, la un moment dat, să număr în gând de câte ori am beneficiat de sărutul tatălui. Fir-ar să fie, ocaziile au încăput pe degetele de la o mână : împlinirea a 18 ani, intrarea la facultate, absolvirea ei, ca șefă de promoție pe țară, apoi nașterea nepoților. Și…cam atât. Nici cand am fost mireasă nu m-a sărutat. Am trăit mereu cu impresia că nu a fost de acord cu alegerile mele. Deși nu a spus-o niciodată…
Dar, cu toate cele de mai sus, nu am trăit niciodată sentimentul că sunt neiubită. Pe de o parte era mama, care compensa cu vârf și-ndesat, “lipsurile” de care vă vorbeam, pe de altă parte, prin tot ceea ce făcea pentru noi, prin toate sacrificiile sale, tata putea fi oricând așezat în topul celor mai extraordinari părinți din lume. Doar că era puțin cam aprig , extrem de pretențios și nesfârșit de zgârcit în a-și exterioriza sentimentele. Iar situația nu se referea numai la mine. La fel de văduviți de iubire manifestă erau și Sergiu, fratele meu mai mic, dar și mama. De multe ori m-am întrebat : cum naiba de a cucerit-o tata pe mama? Ce cuvinte de amor i-o fi spus? Cât de pătimaș îi era sărutul, în studenția lor comună? Cu ce i-o fi luat mințile? …Le priveam poza din tinerețe și descopeream doi tineri frumoși foc, înlănțuiți de o iubire ce părea a fi fost, totuși, pătimașă…Nu, cu siguranță tata a știut să fie, cândva, și altfel. Destulele rele ale perioadei comuniste, pe care le-a înfruntat și pe care bine le țin minte, l-au amprentat și ele..
Tata are acum 90 de ani.
…O urticarie rebelă, care ne-a purtat pe la o armată de doctori, o chinuie, de mai multă vreme, pe mama. Ori de câte ori bat la ușile medicilor, cu sau fără ea alături, dar având-o ca “subiect”, mi se face inima ghem : am mereu sentimentul că lumea gândește cam așa, auzindu-i vârsta : “Ce să-i mai faci, la 87 de ani?!?” . Cu toate astea, eu cred cu tărie că pentru viața părinților trebuie să lupți fără preget, oricare le-ar fi vârsta. Până la ultima suflare, a lor, sau a ta… Sunt fericită însă că ușile la care am bătut s-au dat întotdeauna în lături, dezvăluind medici empatici și dorinici de a ajuta. Probabil ca am avut noroc. Urticaria a fost însă mai nărăvașă decât știința lor și , după mai bine de jumătate de an, lupta cu ea continuă. Mama, la rându-i, aproape ca a ajuns ca un șvaițer de la repetatele înțepături ale analizelor pe care i le tot fac. Parcă sunt un căutător de comori, în încercarea mea disperată de a găsi cauza nesuferitei maladii, care-mi chinuie părintele. Nesfârșitele tratamente eșuate m-au adus, la un moment dat, la ușa unui strălucit alergolog cu competențe homeopate, care a încercat , cum se spune, “altceva”. Un tratament alternativ. Respectând cu strictețe tratamentul și regimul alimentar recomandate de medicul Rareș Simu, urticaria a început să dea semne de… oboseală. Altfel spus, pe chipul mamei s-a reinstalat speranța. Dar nu neapărat despre asta vreau să vă vorbesc , ci din nou… despre tata. Pentru că , în aceste chinuitoare luni, mi s-a confirmat încă o dată ce om minunat este, de fapt, ardeleanul acesta spartan, care pare a nu ști ce este aceea “dragoste”…
Nu știu câți dintre voi ați urmat tratamente homeopate. Dacă da, atunci știți cât de complicate sunt ele, cât de răbdător trebuie să fii, pentru a putea număra, de câteva ori pe zi, minusculele granule, adăpostite în mini-flacoanele atât de greu manevrabile, cât de atent trebuie să fii, ca să nu uiți să iei o doza, și cât de multe flacoane trebuie să deschizi deodată, când vine ora cu pricina. Odată deschise, granulele o iau la vale din borcan, de nu ești vigilent și încă ceva : nu ai voie să atingi cu mâna minusculele bobițe salvatoare, și nici cu tacâmurile de metal cu care îți mănânci ciorba sau friptura de la felul doi.
În desele mele vizite la părinți din ultima vreme, mă “întâmplu” deseori taman la “ora de granule”. Stau cuminte într-un colț de cameră și-l privesc cu admirație pe tata, cum, la cei 90 de ani ai săi, instrumentează, cu gesturile sale marcate de lentoarea și nesiguranța vârstei, doza de “homeopate”. Îl privesc, cu emoție, cum i le pregătește mamei, într-o lingură de lemn ( aceea, de la care a pornit căsnicia lor, acum aproape 7 decenii) , cum i le dă, pe unele înainte de masă, pe altele după ce a mâncat, și asta de câteva ori pe zi, marcate de o iubire ascunsă de care sunt fascinată și care depășește orice poveste de dragoste de la televizor sau din juru-mi, îmbrăcată în declarații mincinoase și gesturi fățarnice.
În astfel de clipe mi se confirmă, de fapt, cât de binecuvintată am fost de Dumnezeu cu astfel de părinți și tot acum îmi cer, zi de zi, iertare în gând, pentru că am crescut atâția ani crezându-mi părintele un om ursuz, țâfnos și văduvit de știința iubirii.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL, protecție solară
Comentează