Dragă Coronavirusule! ( iartă-mă, dar eu sunt obișnuită să fiu politicoasă chiar si cu dușmanii mei)
Nu știu dacă vei avea timp să citești rândurile mele, pentru că observ că ești foarte ocupat să ne împuținezi…
Nu mă cunoști. Nu fac parte nici din “grupa de risc” – cea mai vizată de tine, dar nici nu iți sunt “de neatins”. Ușa ființei mele, deși ferecată cu măști, mănuși de cauciuc și alte reguli ce mi-au intrat deja în sânge, poate fi ușor dată-n lături de malefica ta tenacitate. Iar atunci – funcție, probabil, de cât rău sau cât bine am făcut pe pământ ( te suspectez că ai niște contacte cu Cel de Sus, care-ți mai povestește despre noi) – fie voi tuși puțin, fie voi boli zdravăn, fie voi părăsi această lume, cu regretul de a fi lăsat atâtea lucruri nefăcute în jurul meu..
Îți mărtutrisesc de aici, din “arestul meu la domiciliu” – în care mă simt inutilă, precum o umbrelă întoarsă de vânt – că niciodată nu m-am gândit mai intens la cineva, așa cum o fac, de o vreme, în ceea ce te privește. Nici măcar în tinerețile mele, când îmi cădea cu tronc câte un flăcău și imaginea lui începea să-mi bântuie gândurile si visele. Nu, coronavirusule dragă, ca la tine, nu m-am gândit la nimenea! Îți mai mărturisesc totodată că fac interminabile exerciții de imaginație, pentru a-ți desluși chipul, pentru a-ți ghici conturul, văzut de alții la microscop. Și, iartă-mă, dar nu-mi te imaginez decât în cele mai hidoase înfățișări. Deja în ochii tăi se reflectă zecile de mii de coșciuge, purtând trupurile din care ai extras viața, hrănindu-ți nesfârșita armată. Apoi sutele de mii de semeni ai mei, în care te-ai instalat confortabil, sugându-le, încet-încet vlaga și condamnându-le familiile la o îngrijorare și panică fără hotare. Îi regăsesc, în spatele chipului tău mutilat de ură, pe cei aflați în tranșee, în primele rânduri ale luptei împotriva ta. Îi privesc cu o uriașă admirație, cu speranță, cu încredere, cu neputința de a-i ajuta concret, cu tristețea în care mă îmbracă veștile căderii lor în luptă…
Nu mi-am imaginat niciodată că , după miliardele de rânduri pe care le-am scris, la viața mea, am să ajung să-i compun o scrisoare ….unui virus! Tu ești alesul, cu tine bifez această premieră. Îți voi da satisfacție, admițând că da, de data asta ai fost mai tare decât noi. Decât previziunile noastre. Decât imunitatea noastră. Decât aroganța noastră. Sau suficiența. Decât puterea noastră de a ne organiza. Decât capacitatea de a lupta cu astfel de inamici. Îți voi recunoaște că ai reușit să sădești groaza chiar și în cei mai curajoși. Să-i sperii chiar și pe cei mai optimiști….
Dar am totuși și un lucru pentru care țin să-ți mulțumesc. Pentru faptul că ai dat un brânci omenirii, în a se trezi din iluzia că nu i se poate întâmpla nimic. Că deține armele și știința de a lupta cu orice fel de adversari. Îți mulțumesc pentru că ne-ai arătat – iar demonstrația continuă – că adevăratele valori nu sunt cele pe care le credeam până ieri. Că am da oricât ca, în locul funcției înalte sau a vilei cu piscină pentru care am luptat toată viața – să ne știm părinții sănătoși. Că în locul banilor înghesuiți în conturi, visăm să ne cumpărăm o franzelă și o sticlă de lapte de la colț, numai câte una, liniștiți că mâine vom putea să le cumparăm din nou, din aceleași rafturi pline; că în loc să investim sume halucinante în vacanțe efemere prin locuri exotice, am vrea să ne plimbăm, pur și simplu, printr-un parc, să respirăm prin nări și nu prin mască, să ne mângâiem copiii cu palma și nu prin mănuși de cauciuc…
…..Nu știu cât ai de gând să ne torturezi, dragă virus ucigaș. Nu știu pe câți dintre noi ți-ai propus să ne mături de pe suprafața pamântului, să ne interzici accesul la o moarte liniștită, înconjurați de cei dragi. Si pe câți îi vei ține , pur și simplu, așezați în bănci, ca la școală, în timp ce vei continua să ne predai aceasta lecție dureroasă.
Te asigur că marea noastră majoritate am învățat-o. Ne poți scoate la tablă și vei vedea. Chiar și repetenții clasei – marii președinți ai celor mai puternice țări din lume – și ei și-au învațat lecția. Și sperăm ca, după ce te vei îndura de noi și vei pleca, vor aplica cele învățate.
…Chiar, cum va fi oare, Lumea, după ce vei pleca? Va fi mai puțină, cu siguranță. Dar oare va fi mai bună?…Dar asta nu este o intrebare pentru tine. I-o voi pune Planetei, când mă voi așeza să scriu o nouă scrisoare…
Până una alta, ia și tu o pauză, dragă Coronavirusule, să nu te obosești prea tare. Și cazi, te rog, un pic pe gânduri : oare nu e suficient?…
Minunat tot ce ai asternut, draga Marina!
Sunt convinsa ca multi/multe am gandit-o dar n-am apucat/putut s-o facem ca tine.
Rezistenta si inspiratie in continuare!