În zilele noastre bune, obișnuiam să vorbim ce fac copiii, despre afacerile din întraga lume, iar câteodată (destul de rar, adevărat) râdeam. Suntem, din ce în ce mai des precum navele care staționează câte o noapte în port, plini de resentimente, încercând să le ascundem, de dragul copiilor. Este cumplit de dureros pentru mine, și îmi imaginez că și pentru tine trebuie să fie la fel, chiar dacă noi nu discutăm despre acest subiect. În rarele ocazii în care frustrarea mea a explodat și am adus în discuție divorțul, ai fost uimit că pot fi atât de egoistă să vorbesc despre așa ceva.
Suntem împreună de 20 de ani, am început pe picior de egalitate, fiecare cu cariera lui, până am decis să punem pe picioare propria noastră afacere. Ani la rând, te-am susținut în demersurile tale, atât financiar cât și emoțional, în ciuda sfaturilor primite de la cei din jur și a falimentului ce ne amenința. În ciuda tuturor problemelor, ne-a mers mai bine decât ne-am imaginat, iar succesul tău financiar și profesional a venit în cele din urmă și a fost răsunător.
Această schimbare în bine a coincis cu mutarea noastră într-o altă țară, unde locuim acum, cu nașterea primului nostru copil și, în același timp cu renunțarea mea la serviciu. Acesta este momentul când s-a produs ruptura.
Fac tot ceea ce îmi stă în putință să asigur o copilărie normală copiilor, chiar dacă în tot acest răstimp mă sting, puțin câte puțin. Între o sarcină cu probleme, care mi-a pus viața în pericol, câteva avorturi spontane, adaptarea într-o nouă țară cu un copil mic în brațe, m-am simțit extrem de lipsită de sprijin și de singură. Munca era, pentru tine, întotdeuna pe primul loc. În cele mai grele momente m-am simțit lipsită de iubire și neapreciată.
Din discuțiile noastre despre acest subiect știu că mă consideri o soție care nu își susține soțul. Când am încercat să vorbesc cu tine despre sentimentele mele, invariabil ajungeam să ne întrecem în replici de genul: ”Ești mult mai egoist/egoistă decât mine!”
Din momentul în care am încetat să mai fac dragoste cu tine, în urmă cu 2 ani, resentimentele și neglijența ta față de mine au atins un nou nivel. Până și cel mic a observat și a comentat că mă ignori dimineața când te trezești. Faptul că au sesizat copiii acest lucru este pentru mine mai dureros decât ignorarea ta.
Mi-am neglijat sănătatea, beau mai mult decât ar trebui, mănânc mai mult, am devenit încruntată și o singuratică. Singurul lucru care mă ține în viață este grija pentru copii. Fac tot ce îmi stă în putință să crească normal și frumos, chiar dacă în jurul meu lumea se prăbușește. Simt că nu am altă soluție decât să stau cu tine.
Ne-am născut și am trăit în țări diferite, iar acum locuim în a treia țară, pe care copiii o consideră casa lor. Unde să mă duc? În mod ironic, în ciuda succesului tău, nu ne permitem două case în unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.
Nu știu dacă este bine sau rău, dar cred că este cea mai bună soluție pentru copii. Probabil, și tu gândești la fel. Nu avem discuții aprige, nici unul dintre noi nu este violent și ne împărțim rolul de părinți în mod rezonabil. Așa că, se pare că nu am un motiv serios să le dau viața peste cap, în afara chinului meu interior și a indiferenței tale totale față de mine.
Ceea ce m-a determinat să scriu această scrisoare este… o răceală. Da, o răceală banală. Am strănutat și mi-a curs nasul tot weekend-ul, în timp ce mă asiguram că cei mici sunt hrăniți iar gospodăria este sub control. Nu m-ai întrebat, nici măcar o dată dacă sunt bine sau să te oferi să te ocupi tu de rutina de culcare a copiilor.
Este un lucru banal dar ne afectează căsnicia. Deprimată, mi-am dat seama că foștii vecini de apartament ar fi fost mai atenți cu mine, decât tine, soțul meu. Acum, când scriu aceste rânduri, mă supără gândul că sper să iei și tu răceala de la mine, să îți pot întoarce aceeași bunăvoință de care ai dat și tu dovadă.
Din păcate așa merg lucrurile în căsnicia noastră, aparent fără sfârșit.
Sursa: www.theguardian.com
Comentează