Lui Victor îi era mereu milă de oamenii sărmani. Altfel spus – acesta era un alt teritoriu, pe care vibrațiile noastre se întâlneau. Simțeam la fel, gândeam la fel, ne revoltam la fel. Țin minte că atunci când stăteam îmbrățișați în sufragerie și priveam la televizor talk-show-urile de seară, ne enervam la unison, ciocnindu-ne de gândirea și atitudinea aberante ale conducătorilor acestei țări. Deplângeam România și pe români, fabulam pe tema “ ce-aș face eu, dacă aș fi în locul celor din fruntea țării..” .
Vic al meu avea un mare respect pentru oamenii simpli, muncitori, pentru cei ce-și câștigă pâinea cu sudoarea 
frunții. Orientarea lui către “stânga” și apropierea de PSD nu a fost deloc un gest de oportunism. Victor chiar credea în egalitatea și echitatea socială și chiar îsi dorea să fie și el un mic șurub în mecanismul care ar putea schimba lumea în bine. Motivul înclinației sale către “stânga”? Nu știu…poate startul său modest, poate familia simplă în care a crescut și despre care v-am povestit deja, în repetate rânduri. De câte ori își amintea despre copilărie , Victor se emoțiina vizibil, lăcrima și evoca , nostalgic, sacrificiile făcute de părinții săi pentru ca el să se bucure de o copilărie cât de cât lipsită de griji. Eu profitam de momentele sale de slăbiciune și-mi exersam asupra lui spiritul matern, învăluidu-l cu brațele mele, culcându-i capul pe pieptul meu și asigurându-l că nimic rău nu-l va mai atinge în viață, atâta timp cât mă va avea alături….
…Mila aceasta față de oamenii sărmani, cei de la “talpa țării” , îl făcea pe soțul meu ca, deși era în general destul de strâns la pungă, să bage mâna în buzunar fără să clipească, dacă în față îi răsărea câte un cerșetor sau câte o băbuță obidită, dintr-acelea care își plimbă și azi spinarea-semn de întrebare pe Calea Dorobanți, așteptând, fără să ceară, câte un gest de milostenie din partea trecătorilor…
….Intrarea lui Victor în familia noastră nu a însemnat doar “găsirea sufletului-pereche” ci și pătrunderea într-
un mediu care “funcționa” după aceleasi reguli ca ale sale. Deși amândoi intelectuali, și ai mei erau, în fond, niște oameni extrem de simpli, trăitori din salarii modeste, care i-au încremenit în același meschin apartament de bloc timp de 60 de ani. Cel în care am crescut și eu, împărtășindu-le însă principiile de viață. Victor era fericit să poată povesti ore în șir cu tata despre nedreptățile lumii, revoltându-se – succesiv și laolaltă – cu privire la societatea strâmbă în care trăim. “- Lasă, puiul lui tati! Tu când o să crești mare, lumea asta va fi altfel, mai bună, mai dreaptă! Tatăl tău va 
avea grijă de asta!”…- îi mai spunea câteodată lui Victoraș, atunci când acesta i se cuibărea în brațe. Iar pe mine mă mângâia pe creștet, ori de câte ori invitam în emisiune oameni simpli, încercând cu iscusința mea de jurnalist, să scot la iveală nestematele din sufletul lor.
Mai mult, în toate deplasările noastre prin țară, ne plăcea amândurora să ne amestecăm cu oamenii simpli, să povestim cu ei ca de la egal la egal și eram amândoi atât de emoționați când aceștia, percepându-ne drept “ai lor”, începeau să ne plângă pe umăr, revărsându-și amarul din suflet. Pe mulți îi ajutam cum puteam și noi : cu relațiile noastre de la București, cu câte un sfat, ba chiar uneori și cu bani. Chiar dacă , poate, comparativ cu aceștia, traiul 
nostru era unul îndestulat, în realitate, raportat la pozițiile noastre ( el era o vedetă de primă linie a scenei muzicale, eu – un realizator de marcă al postului public de televiziune) , duceam un trai modest, “averile” noastre ( casă, mașină), sprijinindu-se pe consistente și apăsătoare credite la bănci, ale căror rate ne aduceau deseori în disperata situație de a împrumuta bani până și de la și mai amărâții mei părinți pensionari. Amintirile acelei perioade nu sunt prea însorite, deși , cu mintea de acum, aș da tot aurul din lume să întorc înapoi acele timpuri…
Din toate aceste motive, cântecele sociale ale lui Victor, culminând cu celebrul “Mama lor la toți” , erau în primul rând aplaudate de membrii familiei noastre. “-Bravo, tinere!” – îi spunea “Padre” de fiecare dată, bătându-l prietenește pe spate. – Ai zis bine cum ai zis! Păcat că nu te aude nimeni!..” “- Bravo, iubitule – îi tineam eu isonul tatei – sunt mândră de tine, cavalerul meu justițiar!” . “- Frumos cântec, Victor, hai la masă, să te răsfăț și eu puțin, că meriți!” – îl gratula mama Ada. Victor se bucura mereu de susținerea întregii noastre familii și asta îi dădea aripi.
Unul dintre cele mai frumoase cântece sociale ale sale rămâne, în opinia mea, melodia “Sacrificii”. Versurile atât de grave ale lui Adrian Păunescu ( “…Ni se cer permanent sacrificii/ Pentr-un inexistent ideal..” ) au fost așezate de Vic pe o muzică nu atât de dramatică cum ar fi făcut-o, poate, alți colegi din breasla sa. Linia 
melodică veselă, combinată cu glasul inconfundabil al trubadurului, nu au subțiat însă cu nimic mesajul adânc și dramatic al cântecului, ci l-au adus parcă mai aproape de sufletul celor la care se referea Poetul. Țin minte că, atunci când Victor a venit acasă după o nouă “sesiune de lucru” acasă la Adrian Păunescu ( vila sa din Dionisie Lupu) și după ce mi-a cântat melodia în formula primară de “chitară-voce” și cu nasul în textul scris de mână pe o foaie șifonată, Vic mi-a mărturisit, mândru nevoie mare : “- Știi că versul ăsta cu “..ne-a uitat pe pământ Dumnezeu”, eu i l-am sugerat lui Boss și l-a 
“cumpărat” pe loc!”. “ – Ești la fel de bun ca el, dragul meu – obișnuiam să-i răspund deseori lui Victor în astfel de momente și chiar pot spune, cu mâna pe inimă, că destule texte proprii ale melodiilor sale, nu erau cu nimic mai prejos decât cele ale magnificului său mentor : aveau mesaje adânci, iar rimele se așezau atât de frumos în versuri. Ce mai, Victor al meu era… minunat!
Iar acum, amintindu-vă de propriile frământări, de sacrificiile pe care fiecare din voi le-ați făcut și continuați a le face pentru a înainta prin viață și pentru a o ușura pe cea a celor dragi vouă, vă invit să fredonăm împreună : “Sacrificii mereu / Sacrificii tot mereu / Sacrificii, țara mea, poporul meu…”
Comentează