banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Să-l ierți? Să nu-l ierți?…

Hai, gata cu lacrimile! Privește-l cum stă, cu privirea aceea vițelină împlântată în ochii tăi plânși, încercând parcă să te hipnotizeze. Ba, îți mai și ia mâna în mâna lui, o strânge meșteșugit, lipindu-și buzele de pielea aspră, trecută prin atâtea încercări gospodărești și agresată de toți detergenții planetei.. E ca un mielușel. Este unul din acele momente în care ar fi de acord să-ți facă orice: să-ti coboare luna de pe cer, să te îmbrace în aur alb, să-ți aducă la picioare un crocodil răpus de el, din care să-ti faci poșetă și pantofi, să mute din loc munții, râul Dâmbovița , ba chiar și pe maică-sa, din casa voastră! Dar tu nu vrei nimic din toate astea. Nu vrei decât să nu te mai lovească, nici cu palma, dar nici cu vorba. Căci uneori vorbele dor mai tare decât loviturile trupești. Nu mai vrei să fii “idioată”, “vacă”, “imbecilă”, “toantă” și alte asemenea lor, vrei să te strige pe nume și-atât, nici măcar nu-i ceri să-ți spună “iubito” sau “draga mea”, dacă nu simte… Acum, fix în aceste momente, chiar îți spune așa. Acum ești “iubita lui”, “draga lui”, “prețioasa lui”, “nestemata lui”…Lacrimile din ochii tăi au mișcat, se pare, ceva din sufletul lui. Dar are, oare, suflet? Sau e doar groaza de a nu te pierde? Sau groaza că vor afla cei din jur, în sfârșit, după atâția ani îmbibați în taine, calvarul la care te supune, zi de zi.. De ce?- îmi vine să te întreb. Apoi…mă uit peste umăr, îndărătul meu, și nu te mai întreb, căci știu. Îl iubești. Da, îl iubești, așa brută cum este, așa insensibil și necioplit, o brută cu chip de om, căruia i te-ai dăruit, cu tot ce ai mai bun în tine. Iar el ți-a oferit ce are mai rău..
…Îți ștergi lacrimile și îl privești. Mda..Privirea vițelină e la locul ei. Stă, în genunchi, in fața fotoliului în care ți-ai cuibărit nefericirea și încearcă să repare, ca de obicei. Obrazul încă te ustură, urechea îți țiuie. Are mână grea și nedreaptă. Ca și vorbele. Acum e o metamorfoză totală : mâna lui te mângâie ușor, vorbele au gust de miere. Așa te-a păcălit de fiecare dată. Și tu …l-ai crezut. Și l-ai iertat. Nu crezi că pendula aceea bătrânească, de pe perete, pe care o ai de la bunica, a bătut de destule ori? Ca și el, de altfel…. Ți-e frică să te rupi, știu… Ți-e frică de ce o să zică lumea din jur ( va avea el grijă să pară că tu ești vinovata, iar el – un martir care te-a suportat atâta vreme). Sau te gândești la copii… Doamne, la câte scene de acest gen nu au asistat, săracii!…
Și te mai temi că vei rămâne singură. Cine se va uita la o femeie obosită de viață, cu doi copii și deja prea multe riduri, cu un salariu mic și o teamă mare de necunoscut?..
Îi privești din nou ochii vițelini, care scormonesc în ai tăi – plouații- căutându-și iertarea. “Îl mai iert de data asta…numai de data asta..” îți spui ( pentru-a câta oară, oare?) , te ridici, ușoară ca un fulg ( căci ești golită de sentimente) și te strecori în bucătărie, acolo unde ți-e locul…
… și când te gândești că , în timpul acesta, o mulțime de bărbați minunați și foarte singuri își doresc cu ardoare alături de ei o femeie simplă și curată la suflet, pe care s-o divinizeze pâna la moarte..

Femei de 10 pe Facebook