Când stai la țară, găsești oricând ceva prin curte ca să încropești ceva de mâncare. Azi m-am gândit să fac ceva ușor și care nu îngrașă, așa că am ieșit la cules. Un sport extrem la mine, pentru că n-am găsit pe nimeni să-mi taie iarba (aviz voluntarilor). Iau așadar un castron de plastic și pornesc prin iarba cât mine de înaltă. Îmi amintesc de un pasaj dintr-o operă clasică, în care se vorbea despre porumbul care crescuse de nu se vedea cal și călăreț din el. Acolo se vorbea cu mândrie. Cam așa e și iarba mea, dar motive de mândrie nu-s. Ștevie este, dar și ea e cât copacul. Mai găsesc câte o frunză ce părea mai tânără spre vârful plantei. Hai că asta pare comestibilă. Cu ocazia asta observ că am în curte și caise. Aproape coapte. Ei nu, nu înseamnă că nu știam că am cais în curte. Dar e primul an în care rodește, și eu abia acum am văzut. Tot e bine că am văzut înainte de a se coace, le voi urmări. Am așa, vreo 10 caise, cât să fac o prăjitură (vă voi da și rețeta la momentul potrivit). Pășesc cu grijă să nu calc pe vreun șarpe și reușesc să strâng vreo douăj’de frunze. Ei, pentru mine-ajung. Doar am zis că vreau ceva care să nu-ngrașe. Mâncarea multă îngrașă. Merg la bucătărie să m-apuc de gătit, dar mai întâi îmi curăț chestiile care mi se agățaseră prin haine – tot felul de scaieți și alte alea – care mă mănâncă ca dracu’. Îmi dau seama că e treabă de durată, așa că pun apă pe foc să fierb ștevia. Când termin cu culesul scaieților, spăl frunzele de ștevie și le pun la fiert în apa fierbinte. Între timp iau o ceapă, o toc mărunt și o prăjesc în puțin ulei. Pun apoi niște suc de roșii – poți pune bulion, roșii proaspete date prin răzătoare sau roșii la conservă, ce ai prin casă. Frunzele le scurgi de apa în care au fiert, le toci puțin cu o lingură și le pui în sos. Pui sare, niște Delikat – sau Vegeta, sau altă bază de mâncare – și mai lași puțin la fiert. Asta-i tot. Despre baza pentru mâncăruri, unii se feresc să folosească, pentru că conține monoglutamat de sodiu. Se zice că face rău la creieri. Dar există în comerț și fără glutamat – am văzut pe Mirodenia de la Fuchs (Fuchs, se aude? O sponsorizare, ceva?). Deci asta-i mâncărica. Nu e mare lucru, probabil că știați și voi să faceți de-asta. Dar să vă spun un secret pe care poate nu-l știați. Când vă puneți în farfurie – dacă nu țineți post – adăugați o lingură – două de iaurt. Îi schimbă gustul și consistența. Veți mânca cu mult mai multă plăcere. V-am promis și o variantă cu orez. E simplu. Procedați exact a fel, dar la sfârșit adăugați o pungă de orez – știți orezul acela prefiert, care se vinde la cutii ce conțin 2 sau 4 pungi de orez? E foarte practic, pentru că îl fierbi cu pungă cu tot și nu ai alte griji pe care le provoacă prepararea orezului, mai ales dacă ești o gospodină începătoare, cum ar fi: câtă apă să pun, când e fiert, să nu se lipească de fundul cratiței și altele de genul acesta. Pur și simplu pui apă suficientă, sare, pui punga cu orez și fierbi până se umple punga. Atunci știi că orezul e făcut. Nici nu durează prea mult, pentru că orezul e prefiert. Îl scurgi de apă, tai punga cu o foarfecă și scoți orezul din pungă. Pentru orezul cu ștevie, pui orezul fiert după cum abia ți-am spus peste mâncarea de ștevie și mai dai câteva clocote. Desigur, dacă stai la bloc mergi la piață ca să cumperi ștevie, nu ieși ca mine la cules. Ceea ce aș fi făcut și eu dacă stăteam în București. Mâncarea e bună, dar nu prea consistentă. Nu îngrașă, dar nici nu satură. Așa că după o oră ți se face foame. Ceea ce am pățit și eu, așa că m-am urcat în mașină și am plecat la supermarket să cumpăr ceva de mâncare. Poftă bună.
Comentează