Eram în clasa a zecea și o foarte bună prietenă se amorezase de unul din colegii mei . Cum se întâmplă de obicei, ea era elevă de nota 10 iar el … golanul școlii. Era isteț foc, însă îi ardea de învățat așa cum îmi arde mie să scormonesc printr-o chiuvetă înfundată. Era..un fel de “brânză bună în burduf de câine”. Deșteapta mea colegă intuise însă gustul bun al brânzei, dar a ales să ignore “ambalajul”, îndrăgostindu-se lulea. In pofida avertismentelor mele. Le-am făcut cunoștință, iar relația s-a înfiripat destul de repede. Colegul meu alerga după a-și îmbogăți periodic palmaresul, iar Diana mea nu era nici ea de lepădat : olimpică la destule materii , pasionată de teatru, dans, patinaj. S-au întâlnit câteva luni (Diana se înșurubase bine de tot în povestea asta), până când în raza lui vizuală a pătruns o blondă focoasă, care l-a absorbit cu totul. Ținea însă și la prietena mea,ba chiar se simțea vinovat, drept care , la un moment dat, m-a rugat pe mine să-l scot elegant din ecuație. Adică să-i explic eu fetii că…rezerva lui de iubire s-a epuizat , că îi pare rău, dar că va continua să-si amintească cu drag de ea…Și că, la urma urmei, asta la vista : atât a fost să fie. Am preluat povara lașității lui și… am rezolvat delicat “problema”. O lună după aceea a trebuit să îndur lacrimile și lamentările celei abandonate, ajungând parcă să simt pe propria piele durerea despărțirii lor…
După mulți ani, când lucram deja în TVR, am fost pusă într-o situație similară : cunoscându-mi abilitățile de comunicator, o colegă m-a rugat să-i transmit bărbatului cu care urma să se mărite, faptul că…acea căsătorie nu mai poate avea loc, pe motiv că, între timp,femeii îi căzuse cu tronc un arab care nuștiuce afaceri învârtea în România. Aș fi preferat să urc un munte cu un bolovan în spinare, decât să-i dau o astfel de veste unui om pe care îl consideram de ispravă, invidiind-o chiar pe colega mea pentru acestă relație …Alte nopți nedormite, alte frământări. Până la urmă, misiunea a fost îndeplinită, deși știu că bietul om mă va urâ toată viața lui. Mă-nfior și-acum, rememorând discuția mea cu el, agrementată cu lacrimi, smulsul părului din cap și amenințări de suicid..
Acum ceva timp, când m-am aflat la Montreal unde învăța fiica mea, l-am cunoscut întâmplător pe Lucien Lefevre, student la Departamentul Comunicare al Universității Quebec. Părinții lui erau fermieri într-o localitate de provincie, iar băiatul se întreținea singur. Pentru a face față taxelor, chiriei și celorlalte cheltuieli, pistruiatul roșcat își luase vreo trei joburi. Plimba câinii vecinilor, era instructor de fitness și…răspândea vești proaste! Am căscat ochii mari și i-am cerut detalii. Mi-a povestit cum pusese pe picioare, împreună cu doi colegi, o mică firmă care avea drept obiect transmiterea unor vești legate de despărțiri, pe care protagoniștii nu aveau puterea să le comunice ei înșiși, celor vizați. Mi-am amintit de cele două situații de mai sus și povestea băiatului mi-a stârnit interesul. La un ceai fierbinte ( afară erau -25 grade Celsius), mi-a povestit despre afacerea sa bizară. Totul a pornit de la un film, pe care-l văzuse la un curs. A mai găsit doi asociați.Unul era responsabil cu site-ul, altul – cu partea contabilă, iar el – “executantul”. Misiunea sa era ușoară și grea în același timp. “Angajatorii” erau un El sau o Ea, care vroiau să pună capăt unei relații, dar nu aveau tăria s-o facă personal. Și..apelau la el. Un fel de “a scoate castanele din foc cu mâna altuia”. Îi explicau băiatului ce și cum, îi dădeau coordonatele “victimei”, evetualele acte de divorț sau bunuri personale “de returnat” și…îi completau cu cec mulțumitor… Dăduse deja 23 de vești proaste legate de divorț și 114 anunțând despărțiri sau logodne sfărâmate. Abilitățile de comunicator îl ajutau să-și facă treaba cât se poate de bine, ajutând,în plus, victimele să facă față șocului : prezenta lucrurile într-un fel anume,se implica emoțional, compătimea, încuraja, spunându-le “părăsiților” exact ceea ce vroiau de fapt să audă: că nemernicii pe care i-au iubit de fapt nici nu meritau dragostea lor și că viitorul sigur le va scoate în cale, cât de curând, pe cineva de zece ori mai bun…Firma prospera, tot mai mulți apelând la serviciile sale.
La finalul dialogului nostru,Lucien mi-a mărturisit și efectul secundar al genialei sale afaceri: după atâtea “unhappy end”-uri la care asistase, ajunsese să-și piardă încrederea în oameni. Și mai ales în instituția căsătoriei.
Comentează