Cică să scriu ceva despre prima zi de școală…( “Indicație” primită de la cititorii mei) .
Mă simt atât de departe de “fenomen”, încât mi-e frică să nu dau cu oiștea-n gard. Doamne, nici nu mai știu dacă generațiile de azi mai cunosc sensul expresiei ! Oiștile au dispărut demult, garduri în schimb s-au înălțat peste tot, despărțindu-ne pe unii de alții…
Pe vremea mea (…și cât mă exasperau cândva amintirile altora, care începeau cu această sintagmă! ) … pe vremea mea, așadar, începutul școlii avea un parfum aparte. În primul rând, își păstra data din calendar. Putea să vină cutremurul, tsunami, epidemia de varicelă, revoluția de catifea sau cea de stambă, școala începea mereu pe 15 septembrie. Ziua era precedată de vânzoleala părinților prin magazine, cu sau fără odrasle de mână. Era mult mai simplu să târguiești pe atunci : sarafanul mi se schimba doar când , lungindu-mi se picioarele, mi se vedeau zonele interzise ( care oricum erau acoperite de “ștramfi” lungi de bumbac, prin care nici măcar mușcăturile țânțarilor nu patrundeau). Pantofii erau majoritari de lac, măcar în prima zi de școală când totul trebuia să stralucească. Trebuiau înlocuiți anual, pentru că eram în creștere și, în plus, mă și cățăram prin copaci, îngrijorator de des. La școală așadar, în prima zi de școală purtam pantofiori de lac cu baretă. Apoi aceștia se transformau în ghete. De regulă maro. Ghiozdanul rezista mai mulți ani, nu trebuia schimbat atât de des. Și oricum , cumpărarea lui nu era un challenge : nu aveai ce alege : toate erau maro și aproape identice. Diferența o făcea doar sandwichul din interior : la unii erau cu parizer, la alții cu gem, iar din alte ghiozdane…lipseau cu desăvârșire, fiind înlocuite cu sentimentul de “foame” . Sau cu un măr. Care, zice-se, “keeps the doctor away”, deși în acele vremuri asistența medicală era gratuită și doctorii nu deveniseră incă o sursă de îngrijorare și de faliment.
Si pe vreme mea, florăriile o duceau bine, în ajun de 15 septembrie. Era o hemoragie de gladiole și garoafe pe străzi, toate mărșăluind spre curțile școlilor, acolo unde aveau loc festivitățile de început de an. Mamele mergeau la coafor înainte de 15 septembrie, iși aduceau de mână odraslele la școală, după care o luau la goană să prindă troleul spre serviciu, ca să nu li se taie ziua de muncă.
Nu pot spune că lumea se bucura din cale-afară că începea școala . Eu făceam mereu, e-adevărat, notă discordantă, pentru că toată vacanța altă treabă nu aveam, decât să număr zilele până la începutul școlii! …dar eu eram defectă, ceilalți erau normali! . “Tovarășele învătătoare” erau toate lapte și miere în prima zi de școală, apoi intrau în vigoare rigla peste degete, chelfăneala și nota 2. Doamne, nici nu vreau să mă gândesc câtă pușcărie ar fi făcut duduile cu pricina în zilele noastre, dacă și-ar fi manifestat plenar drasticele metode educative. Care însă dădeau roade : expresia “cu burta pe carte” ne cam definea pe toți, altminteri chelfăneala din clasă era continuată , la o scară lărgită, acasă. Pe atunci părinților le păsa de copii, aveau timp de ei, țineau cont de notele din carnet și nu obișnuiau să reducă la tăcere profesorii cu cadouri sofisticate și extrem de costisitoare. Toți vroiau să-și vadă copiii “OAMENI”. La “exportul” lor nu gândea încă nimeni pe atunci…
În prima zi de școală primeam manualele gratuite. Majoritatea erau “moștenire” de la clasele mai mari, prin urmare ne amuzam copios, arătându-ne unii altora însemnările mai mult sau mai puțin obscene pe care “înaintașii” le facuseră printre teoreme și poezii patriotice, în momentele de furie, de plictiseală sau de maximă inspirație.
În prima zi de școală obișnuiam să ne povestim vacanțele, care erau toate stereotipe : la mare sau la țară, la bunici. Marea era aceeași pentru toți – cea Neagră – diferau doar stațiunile. Nu aveam poze pe telefon, ca să ni le arătăm. ( de fapt, nici telefon nu aveam, decât unele fixe, acasă, negre, cu “coarne”, disc și repector greu de tot, legat cu un fir gros de aparat. Oricum, în prima zi de școală majoritatea eram bronzați, ceea ce înseamnă că mai toți își putea permite acest “lux” de a merge la mare. De plajele din Grecia , Antalia sau Tenerife nici nu auziserăm.
Aventurile cele mai spectaculoase se întâmplau “la țară, la bunici”. Iar prima zi de școală scotea la iveală din fiecare povești care rivalizau cu amintirile din copilărie ale lui Creangă. De regula, istorisirea lor în clasă se încheia cu o temă pentru acasă pe care o primeam, ca un leit motiv, în fiecare an : “Cum mi-am petrecut vacanța”. Era întotdeauna prima temă a trimestrului și cea mai blândă.
Prima zi de școală se termina , de regulă, foarte repede. Două ore și…valea! Finalul apoteotic era dictarea de la catedră a orarului provizoriu. Spun, “provizoriu”, pentru că până să devină definitiv treceau săptamâni bune, în care în clase dimnea o adevărată bulibășeală. “Cum, avem Mate? Păi nu era mâine Mate? Aveam Geogra’ azi, parcă! Nu, că s-a schimbat!…
Curtea școlii, extrem de tăcută pe timpul verii, se transforma, odată cu fiecare 15 septembrie, într-un depozit de gălăgie și miscare browniană. Cam la asta se reducea “neastâmpărul” anilor de atunci. De fumat, fumau numai elevii foarte mari și niciodată la vedere. Iar de droguri nu auzise încă nimeni. Nici măcar de la televizor, unde filmele americane erau fie inexistente, fie foarte bine filtrate. Le înlocuiau cu succes filmele de război, preponderent rusești.
Prima zi de școală avea un final previzibil : acasă, fiecare din noi trebuia să facă față plicticosului interogatoriu părintesc : “Ei și cum a fost în prima zi de școală?”. Pe atunci părinții chiar erau interesați de ceea ce li se întâmpla celor mici. Nu conta că veneau frânți de la serviciu, carnetul de note era controlat la sânge, iar cureaua părăsea deseori pantalonii taților, pentru a restabili ordinea și disciplina din mintea elevului. Așa se făcea educație pe atunci. Corect? Greșit? După o vreme în care răspunsul la această intrebare era ferm și in consens cu Uniunea Europeană, acum părerile au inceput să fie împărțite…
Una peste alta, fiecare septembrie ( nu mai spun data exactă, căci este la fel de nesigură precum sunt vremurile pe care le trăim) devine pentru mine un prilej de “stânga-mprejur” a memoriei și de retrăire a propriilor începuturi de școală. Cu niscaiva nostalgie și destulă îngrijorare…
Dar hai să fim optimiști!
Să vă trăiască școlarii, dragii mei!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : MAGNEVIE STRESS REZIST
Comentează