Bombănelile Marinei Editoriale

Revoluția mea a fost alb-negru și…a trecut pe lângă mine

 

Locuiam sub cer, la ultimul etaj dintr-un bloc din cartierul Aviației. 

Eram nevastă de inginer și proaspătă mamică a unei fetițe bălaie cu ochi albaștri. Și mai eram cercetător științific, într-un institut de talie națională, în care mă plantase o diplomă de absolvire purtând un 10 care, mult mai târziu, am înțeles că nu-mi va folosi la nimic. 

….Aveam parchet, mobilă de la Pipera, faianță în baie ( pusă de mainile noastre), aveam frigider, aragaz și televizor alb negru ; n-aveam însă telefon. Nu mobil ( acelea nu se inventaseră încă), ci telefon  fix. “Aviației” – unul din noile cartiere, pe care Ceaușescu îl ridicase pentru “slujitorii aerului”, nu era încă racordat la civilizație, din acest punct de vedere. Apropo, nici lift nu aveam, căci ultimul etaj era 5. Prin urmare, aveam condiție fizică.

Îmi mai amintesc că alăptam. Dar neavând lapte suficient, completam cu lapte praf, obținut cu greu, pe rație,  și preparat în biberoane sterilizate la nesfârșit,  prin fierbere…Țin minte că, în oale uriașe puse pe arabaz, fierbeau, prin rotație, când biberoane, când scutece, când hăinuțe de bebeluș…

…În fierbere începuse să fie și țara, în acel Decembrie 1989. Auzisem cate ceva, de la inginerul cu care împărțeam casa. De la soț, adică. În rest,  telefonul lipsea, cum vă spuneam , iar  drumurile  la părinți erau extrem de rare.  ( abia născusem, Aviației nu avea nici metrou pe vremea aceea, iar noi mașină – nici atât. Eram , cum se spune , “săraci, da’cinstiți”) . Prin urmare, știam și eu câte ceva, vag, auzisem de Timișoara, dar stând aproape toată ziua în casă cu pruncul în brațe, eram  brutal ruptă de realitate. Era final de an și tatăl Marinei zăbovea la întreprindere mult peste program. Fierbeam în suc propriu, ca orice proaspătă mămică, desprinsă de Lume și viața căreia se dă total peste cap, odată cu maternitatea…

…Apoi brusc am văzut la televizor o poveste alb-negru, care părea ruptă din orice altceva, numai din realitate nu. Mai degrabă din visele romanilor, vise care nu se mai împlineau odată, deși prinseseră rădăcini în fiecare dintre noi, hrănind proverbul “speranța moare ultima”. ….În nuanțe de alb-negru, pe micul ecran  descifram puhoi oameni care scandau lucruri interzise, tancuri în inima orașului, vânzoleală în studioul de știri. Acel studiou de știri – vestitul 4, pe care aveam să-l cunosc în anul următor, și în care , pe vremuri, nu apăreau decât crainici constipați, preocupați să ne  anunțe ce fapte de vitejie a mai făcut “multiubitul conducator”  . Privind televizorul, devenisem agitată, iar  (mamele știu  asta!) agitația mamei se transmite în  mod automat și pruncului. Prin urmare , în înghesuitul nostru apartament, plângea un copil, răcnea un televizor, iar eu mă mișcam de colo-colo, ca o veveriță prinsă într-o roată-carusel,  ce se-nvârte nencetat. Îmi mișcam de colo-colo, în brațe, copilul împachetat în scutece, încercând să-l liniștesc, neliniștindu-mă însă eu, odată cu fiecare secvență alb-negru prin care televizorul mă conecta cu grozăviile  care  se întâmplau în oraș… 

Îmi amintesc că mi s-au dat peste cap orele de alăptat, uitasem să schimb scutecele ( nu, nici pamperși nu existau  pe vremea aceea), nu-mi găseam locul si reușeam cu greu să rezist tentației de a n-o porni și eu într-acolo, unde simțeam că se schimbă istoria României….

Puțin mai tarziu,  a început să se tragă. Se auzeau perfect focurile de armă, și dinspre Televiziunea Română, peste lacul Floreasca, și dinspre Primăverii,  și dinspre aeroportul Băneasa..Din toate direcțiile, aproape că părea ca blocul e împresurat de mitraliere și, încă puțin și vor ajunge la noi….Era senin și împușcăturile il străpungeau cu ușurință. Parcă țin minte că am auzit și un helicopter. Probabil, Acela…

…În momentul în care un vecin parașutist a urcat pâna la noi, la ultimul etaj și a fixat , cu niște frânghii groase, trapa care dădea spre acoperiș ( chiar lângă ușa apartamentului meu!)  motivând că este “ o măsură de prevedere împotriva  teroriștilor despre care se tot făcea vorbire, la televizor”, atunci a început să-mi fie frică. Și din nou mamele știu că, atunci când ții în brațe un prunc, frica nu mai este a ta, pentru tine,  ci a ta , pentru copilul pe care l-ai adus pe lume. Sperai tu, într-o lume mai bună…

…Zilele care au continuat, nu au fost mai liniștite. Eram , mai toată ziua, singură ( soțul meu simțea nevoia să fie cat mai aproape de “miezul evenimentelor”). Seara târziu, când venea acasă, îmi povestea fugar ce se întâmplase în oraș. Iar eu, lui – ce se întâmplase la televizor. Impresiile lui erau color. Ale mele – alb-negru.

…Am ieșit din casă mult dupa Anul Nou. După zile de teroare, de așteptări, de incertitudini, de frică….Primul drum a fost la părinții mei – acea “generație  de sacrificiu”, care imi pare atât de bine că a apucat să trăiască Marea Schimbare, dar îmi pare atât de rau că i-a devenit victimă…

….au trecut 3 decenii și încă un an pe deasupra. Multe s-au întâmplat, și mai multe, nu. Har Cerului, părinții îmi trăiesc, devenind martori neputincioși  ai tuturor schimbărilor petrecute de atunci. Majoritatea – în rău….Fetița care-mi orăcăia în brațe, în timpul “Revoluției mele de la televizor”,  a crescut mare, și a ales să plece dintr-o țară – țara ei –  care a reușit s-o dezamăgească. Nu-i e bine nici prin depărtări, își tot caută locul, dar, spre disperarea naționalistei din mine, nu mai vrea sub niciun chip, vreo românie în viața ei….

    Iar eu? …S-au adunat și bune și rele , în viața mea. Izbânzile și căderile au format o salbă în juru-mi, învătându-mă să mă bucur de lucrurile mărunte, dar să nu mă opresc niciodată din a ținti cât mai sus. Din păcate, la peste 30 de ani de la Revoluție ( eu nu voi înceta niciodată s-o numesc așa), de  multe din speranțele care prinseseră viață în acel minuscul apartament de la ultimul etaj, s-a cam ales praful. Prea multă nefericire adună oamenii din jurul meu, prea multă neliniște poartă în ele zilele ce se înlănțuie prin calendare, prea multe nedreotăți se așează pe umerii unui popor obosit..

Insă neîmplinirea majoră, pe care o voi trage după mine toată viața, este  aceea că, pentru mine, Revoluția din 1989  a fost asemeni unui film, văzut doar la televizor. Și , din păcate, nu pot spune că a fost unul cu happy-end…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VOUCHER VICHY

 

Publicitate